Televiziunile de știri din România au atins perfecțiunea. Fiecare televiziune de știri este formată dintr-o gașcă de creaturi fără nici o consistență. Fiecare cu războiul ei – ultim, esențial –, fiecare cu România ei, cu poporul ei, cu locul ei de joacă unde invitații își dau cu găletușele cu nisip în cap după anumite reguli. Aceste găști produc, în general, glume pentru Facebook și o mare tristețe. Cum trăiesc, economic vorbind, unele dintre ele? Naiba știe. E o contabilitate care uneori sfidează foamea, ratele la bancă și, în unele cazuri, legile insolvenței. Mihai Gâdea, Sabin Orcan, Rareș Bogdan, Victor Ciutacu, alții, toți, au ceva din aerul stătut pe care ți-l inspiră imaginea serialului Tânăr și neliniștit. Fiecare e un personaj de care te-ai săturat până peste cap, ieftin, lipsit de orice surpriză și care elimină cu regularitate rudimentare construcții mecanice. Televiziunile de știri trăiesc în captivitatea unor personaje mici și triste, duhnind de incultură, vinovate economic și care nu fac altceva decât să-și mulțumească găștile politice mai mari.
Cine a avut hamsteri în copilărie știe că aceste vietăți își mănâncă rahatul. N-am studiat problema, poate nu le dădeam eu mâncare de-ajuns, însă rețineți imaginea și apoi urmăriți o emisiune politică. Exact această impresie am avut-o revenind în fața televizorului după câteva săptămâni: televizorul meu ca un acvariu în care acești hamsteri își exhibă suficiența.
După o pauză, revederea cu aceste personaje te șochează, îți vine să exclami: “Pe bune, ăștia nu și-au găsit ceva de făcut?”. Acolo, înghesuiți, ei cu ei, respirându-și unii altora scenariile tâmpite, pupându-se în fund ca mari specialiști ce sunt în vânturat rahatul, afectați într-un mod atât de ridicol de zvonurile scuipate în ureche pe la restaurante de prietenii politici și de găștile din care aceștia fac parte. Aceleași argumentări bolnave, infantile, aceleași lamentări prefăcute, aceleași mine consternate de aceleași false probleme.
Culmea e că toate aceste personaje plimbă “moartea presei” în gură toată ziua, grave, supreme, luptători credincioși pe o ultimă redută a normalității. Când, de fapt, lucrurile stau cu totul altfel: ei, cei care mai există astăzi, nu sunt altceva decât boala de care a suferit și, în final, s-a prăpădit presa.
Acum, moartea presei este una perfectă. E funcțională.