Cititori ai revistei Iocan,curioși să afle cine e Dan Pleșa,care conduce Editura Vellant, m-au stîrnit să-l intervievez pe cel care publică Iocan. Recunosc că, pînă să-mi răspundă la aceste întrebări, nu știam despre el decît că se pricepe la literatură și că e un tip mai discret decît ar fi cazul.
Cristian Teodorescu: De unde ți s-a tras să te faci editor de editură, adică cine ești?
Dan Pleșa:Am o biografie destul de standard: am scris și eu cînd eram adolescent niște poezii, am publicat cîteva dintre ele și am visat că îmi va plăcea să fac asta: să scriu. Pînă și facultatea de scenaristică de la ATF pe care am absolvit-o vine din mirajul că într-o bună zi voi scrie și eu o poveste. Dar m-am și rătăcit prin presă niște ani, am fost vreo zece ani un fel de producător muzical la o casă de discuri. Munca de la casa de discuri e destul de asemănătoare cu cea a unui editor de carte, cu o mică diferență din punctul meu de vedere: nu mă pricepeam la muzică pe cît mă pricep la litere. Așa că atunci cînd piața de vînzări muzicale a luat-o în jos a fost o opțiune aproape naturală: mai bine mă întorc la editarea de literă scrisă, mai ales că mă pricep mult mai bine la cuvinte.Și împreună cu niște oameni care voiau să facă ceva altfel pe piața editorială (de la acea vreme, adică acum mai bine de zece ani) am inventat Editura Vellant.
C.T.: O editură mică ce poate face la concurență cu cele mari?
D.P.:Poate cel mai incitant lucru în industria editorială este exact acesta: faptul că un succes editorial nu ține numai de mărimea editurii care editează cartea, ci de conținut. Zece mari succese consecutiv (prin asta se înțelege să publici zece cărți cu tiraje de zeci de mii de exemplare vîndute) și devii deodată mai vizibil și mai important decît o „editură mare”. Nu te ține nimeni să nu găsești aceste zece mari cărți…prin vreun sertar. Problema este însă că, dacă te uiți atent la piața editorială din România, de regulă un an editorial slab numără trei-patru succese, și un an editorial bun, maximum șapte-opt. Și asta spune, din păcate, prea multe și despre consumul cultural de la noi, și despre cît de mare este concurența. Cred că cea mai mare diferență cînd vorbești de editură mare versus editură mică este rata de greșeli pe care ți le permiți (financiar vorbind). Dacă o editură mare are forța economică de a suporta mai multe rateuri, o editură mică trebuie să cîntărească foarte bine. În industriile mari de afară, pe piețe potente se acceptă o rată a succesului editorial de 20%, adică din zece cărți lansate nu e o problemă dacă opt sînt pe pierdere, cele două care au succes îți permit să mergi în continuare. Pentru o editură mică de la noi așa ceva e imposibil: ăia mari trag cu alice, și tot cade ceva, cei mici sînt obligați ca la fiecare al doilea glonț să pice vînatul. Altfel mor de foame.
C.T.: Din ce trăiește Editura Vellant?
D.P.:Ca orice editură, din vînzări. Respectiv din succesul cărților pe care le publicăm. Industria editorială este o meserie a lipsei de orgoliu: cînd o carte se vinde bine e meritul autorului, cînd o carte nu are succes e vina editurii. Cînd intri în industrie această paradigmă e frustrantă, după care încetul cu încetul înțelegi că de fapt așa este: autorul (și cartea lui) sînt ceea ce face diferența. De fapt, eșecul editorial înseamnă să alegi nu autori slabi, ci autori pe care nu știi să-i pui în valoare și să-i vinzi.
C.T.: Care sînt marile succese ale editurii tale?
D.P.:Cred că ar trebui să încep prin a face precizarea că la noi, în Vellant, orice decizie de publicare aparține unui mic consiliu editorial care e format cam din toți cei care muncesc în editură. E simplu, că sîntem puțini. De multe ori avem păreri divergente, ne plac lucrui diferite, dar găsim un numitor comun și el poate fi înțeles dacă te uiți la catalogul nostru.Uneori editorul e cam patern, toate cărțile sînt copiii lui, e indecent să faci o ierarhie: care e copilul pe care-l iubești mai mult? Avem autori pe care am reușit să-i vindem bine, dar am editat și cărți despre care știam că nu vor face vînzări, dar merită să existe în biblioteci. Nu sîntem singura editură (de fapt, realitatea este că aproape toate editurile de la noi fac asta) care face această echilibristică între valoarea comercială și valoarea artistică. Decît să nominalizez, mai bine invit cititorul pe site-ul Editurii Vellant: care cărți îi plac lui, alea sînt succesele noastre.
C.T.: Literatură română sau străină?
D.P.:Prima parte a răspunsului o să te întristeze. În special pe tine ca scriitor: literetura nu prea se vinde… Trăim, pentru că sîntem o țară săracă și orice cumpărătură trece prin stomac, o dictatură a cărții „utilitare”. Se cumpără cartea care-ți trebuie, care rezolvă o nevoie: manuale, cărți de specialitate și mult self-help, pentru că nu știm ce să facem ca să ne fie mai bine în zilele astea abramburite. Cei care știu că și literatura poate fi o soluție sînt din ce în ce mai puțini. Iar cînd vine vorba de concurența aceasta dintre literatura română și traduceri, din păcate traducerile iau fața scriitorilor autohtoni. Am niște răspunsuri de ce e așa, printre motive: scara de selecție e mare, scriitorii români sînt selectați din 20 de milioane, literatura străină e selectată din restul pînă la șapte-opt miliarde de suflete, cîte om fi acum. Piețele mature de carte permit profesionalizarea scriitorului occidental, scriitorul român scrie în timpul său liber. Și poate cel mai important lucru: scriitorul străin beneficiază de expunere în media spațiului cultural din care provine. Care e media de la noi care bagă în seamă scritorii? Ca să apari la noi în spațiul public fie trebuie să te expui politic, fie să faci chestii extreme sau mondene care țin mai mult de cancan.Îmi atrăgea atenția Marius Chivu asupra unui memoriu pe care-l scria, prin anii ’30,Liviu Rebreanu, din poziția de președinte al Societății Scriitorilor Români. Și erau exact aceleași probleme: lipsa unei piețe de carte, lipsa bibliotecilor publice care să-i pună în circulație pe scriitorii contemporani, sărăcia extremă a scriitorului care nu are nicio șansă să se profesionalizeze. Nu sînt socialist, dar trebuie să remarc o realitate: teoria sună bine și credibil, piața liberă face să apară bogații care să preia rolul de mecena și să sprijine cultura cu investiții filantropice. Realitatea este că tocmai zilele astea micile pastile culturale ale lui Radu Paraschivescu au fost gonite de la televiziunea care le difuza. Acum niște ani la fel a fost alungat Dan C.Mihăilescu de la PROTV. Teoria e bună, practica ne omoară.
C.T.: Ce înseamnă să fii pe piața editorială de la noi?
D.P.:Să fii optimist și să nu știi matematică. Pentru că cifrele, realitatea atroce a cifrelor mici e teribilă. Nu vreau să pic în jelania aceea de a pune cifre pe masă (toți editorii români plictisesc cu statistici precise care arată cît de deculturalizată e societatea noastră). Una dintre provocările meseriei de editor (dar nu numai editor, această provocare e aceeași pentru orice agent cultural) este pendularea între ceea ce se numește cultură înaltă și cultura populară.
C.T.: De ce ai devenit și editorul revistei Iocan?
D.P.:Pentru că era nevoie. La momentul în care a apărut primul număr din Iocan, editurile se cam fereau de proza scurtă, pentru că nu vindea bine. Acum, după niște ani, se poate vedea că PR-ul făcut de revistă, de cei trei scriitori care o coordonează, adică Florin Iaru, Marius Chivu și tu, Cristian Teodorescu, a dat roade și editurile au scos multă proză scurtă în ultimii ani. Discuția asta despre proza scurtă e demult, e și pe alte meleaguri, uneori se vinde mai bine, alteori și piețe mature se plîng. Dincolo de asta, cred că cel mai important lucru pe care-l face Iocan este că-i oferă posibilitatea scriitorului român să ajungă foarte repede la public și pe o cale care are o putere de diseminare mult mai mare decît cea pe care o oferă Internetul. Bănuiesc că știi și tu, o știe orice scriitor: dacă scrie de pisici, glume sau o ironie politică, ia multe like-uri. Dacă postează o poezie,like-urile se împart la 10. Ei bine, avantajul revistei este că e cumpărată și căutată de cei care dau like-uri la chestii de cultură și care nu sînt prietenii tăi de Facebook. Și spun eu că mai e un lucru: uneori literatura, și mai ales în proza scurtă, e ca vinul Beaujolais. Ăsta e un vin care învechit nu se păstrează bine.
C.T.: În ce țară te crezi?
D.P.:Într-o țară foarte incitantă din punct de vedere cultural. Nu sînt defetist, de multe ori mă bucură partea plină a paharului, și o văd. Nu avem autostrăzi, spitale, școli. E balamuc instituțional. Piața culturală e extrem de săracă. Dar dacă te uiți la performanțe, inclusiv cele internaționale, sîntem foarte buni: începînd cu succesul cinematografiei românești, o cinematografie care scoate doar cîteva filme pe an, dar care a pus pe liste internaționale cîțiva regizori cunoscuți și apreciați și circulați. În arte plastice sîntem la fel: școala de la Cluj, Mircea Cantor, Adrian Ghenie sînt doar vîrful aisbergului unui succes internațional, care este invers proporțional cu piața din care provin. În literatură, traduceri care care fac vînzări, nu e numai Mircea Cărtărescu în fiecare an în zona aceea de printre primii zece cu cotă la pariurile de Nobel, Dan Lungu a avut succes în Germania, Ana Blandiana în Spania și mai sînt succese. Evident, în media noastră nu vei citi de ele dacă nu e vorba de cîștiguri de măcar un milion de euro, normalitatea unui succes normal pare plictisitoare dacă nu are sînge sau chiloți la vedere.
C.T.: În ce țară ai vrea să fii, ca editor?
D.P.:La cursurile acelea în care te învață să scrii, una dintre primele reguli este: scrie despre ce cunoști. Cam la fel este și ca editor: nu poți fi performant într-o cultură pe care nu o cunoști și nu o înțelegi. Deci, chiar dacă furat de anumite condiții climaterice sau de bogăția unor piețe editoriale și banii care se pot face acolo aș putea fi tentat să spunCuba sau Statele Unite,tot aici cred că am șanse să-mi găsesc într-o zi locul.
1.100 de vizualizări
