Cu profesoara de liceu Dana Papadima despre cererea de pe niște forumuri să fie desființat Bac-ul, pentru că ar fi devenit inutil.
Cristian Teodorescu: La tot mai multe facultăți nu se (mai) dă examen de admitere. Și cu toate astea, destule nu-și acoperă toate locurile. Cu alte cuvinte, avem facultăți, dar n-avem destui candidați pentru ele?
Dana Papadima: Probabil că, exceptînd specializările vocaționale și alte cîteva facultăți socotite „speciale“, examenul de admitere e de ordinul trecutului (recent). Facultăți avem înmulțite ca ciupercăriile începînd cu anii ’90, dar candidați de unde și cîți să mai avem? Demografic, țara asta „rivalizează“ cu civilizațiile Nordului aflate într-o scădere terifiantă de populație, aproape un sfert din populația României trebăluiește sau studiază mai la vest. Și apropo de cei care își fac studiile în Occidentul apropiat sau îndepărtat, nu absolvenții ăștia de liceu ar fi putut să îngroașe sălile de curs ale universităților noastre? Ar fi putut, dar n-au prea vrut și nu par să se răzgîndească în anii viitori.
C.T.: Termină elevul liceul, ia Bac-ul și dă (sau nu dă) examen la facultate. Sînt însă și facultăți care primesc studenți și fără Bac. Dar nici la alea nu e înghesuială. Ai idee de ce?
D.P.: Exact cum spui: dă sau nu dă la facultate. E dreptul lui să nu fie tentat să studieze mai departe. Are atîtea modele de succes în România cu ipochimeni care au reușit să se cațere în funcții politice și care, eventual, și-au luat Bac-ul de pe la 30 în sus. Despre facultăți care primesc cursanți fără Bac n-am auzit – mai precis, n-am vrut să aud. Era parcă un proiect funambulesc al unei doamne de veselă amintire, pe care, de altfel, o și pomenești în întrebarea următoare. Deh, am tras cu ochiul…
C.T.: Cînd Cati Andronescu s-a legat de chestia aia care-și zice universitate, „Spiru Haret“, în apărarea afacerii clanului Bondrea a sărit Traian Băsescu, pe atunci președinte al României. De pe benzile rulante de la „S.H.“ au ieșit și absolvenți care au devenit profesori de liceu. Tare, nu?
D.P.: Dacă e să răscolesc în abisul memoriei, doamna asta a sărit la gîtul lui Bondrea et comp. ca să protejeze o altă pepinieră de livrat diplome, nu din rațiuni justițiare, cum naiv crezuserăm noi pe atunci. Dar chestiunea e veche, s-a prescris, cum ar veni. Ce nu se va prescrie prea curînd sînt trombele de absolvenți, de fapt, de posesori de diplomă de la „S.H.“ și alții, care fac avocatură, contabilitate, învățămînt și, vai, medicină. De fapt, nu pe elevii de liceu care s-au căpătuit cu profesori absolvenți de „S.H.“ îi căinez eu cel mai tare. Ce să mai spunem de alți elevi, de generală sau de liceu, avînd ca educatori suplinitori fără nici o facultate, sper din tot sufletul măcar cu o diploma de Bac? Media nici nu mai contează.
C.T.: Dacă adunăm, în ultimii zece ani, sute de mii de absolvenți de liceu n-au luat Bac-ul, unii după mai multe încercări. Ce-or fi făcînd după aceea?
D.P.: Precum ziceam mai sus, unii fac foarte bine, de invidiat. Iar pentru alții sînt atîtea job-uri la noi sau aiurea care nu-ți cer decît să exiști, să ai ceva mîini și picioare și o țîr’ de creier…
C.T.: Mai nou, discuții despre desființarea Bac-ului. Sînt elevi și profesori care zic că n-ar mai fi nevoie de așa ceva. Ție cum ți se pare?
D.P.: Mie mi se pare o trăsnaie, ca atîtea survenite din forumuri, grupuri și asociații mustind de frustrări. Nu, Bac-ul nu e o aiureală, e o certificare basic, ca să zic așa, asupra capabilităților tale academice după ce ai făcut 13 ani de școală. Bac-ul e strategie națională în Germania și Franța, tratate însă diferit, dată fiind tradiția diferită. În Germania există atîta încredere în onestitatea examinatorilor, încît subiectele de Bac se concep loco, iar lucrările se pot corecta în cadrul liceului respectiv. În Franța cea centralizată, Bac-ul se anunță cu mare tam-tam, toată lumea e cu ochii pe subiectele cu grad mare de exigență. Îmi aduc aminte de un fapt monden de acum mulți ani, cînd prințesa Stéphanie de Monaco n-a putut și n-a putut să-și ia bacalaureatul și s-a resemnat să rămînă fără. Ce mă supără pe mine foarte e – dar vorbesc numai despre specialitatea mea – limba română, că programa de liceu diferă în puncte esențiale de ceea ce în mod straniu se numește programa de bacalaureat. Sînt deosebiri și cacofonii între o viziune a uneia și o lipsă de viziune a celeilalte.
C.T.: Adică elevul una învață la liceu și alta i se cere la Bac?
D.P.: Am un exemplu în imediata apropiere. Soțul meu împreună cu alte stimabile autoare lucrau la un manual de liceu de clasa a X-a, parcă. Pentru o discuție pe genul dramatic au ales ca text suport piesa Nora de H. Ibsen. După ce au elaborat capitolul respectiv, au aflat stupefiați că în programa de Bac era, nu recomandată, ci obligatorie, dramoleta lui Camil Petrescu, Act venețian. Chiar nu are importanță că una dintre piese e mai proastă decît cealaltă, sau că una e mai românească decît cealaltă. Dar cum să dai libertate autorilor și profesorilor să lucreze pe niște texte care trebuie să fie doar suport pentru o noțiune teoretică, gen, specie literară, iar la bacalaureat să impui o unică operă? E un nonsens care contrazice spiritul și viziunea programei. Adică studiem disciplina în diversitatea genurilor și speciilor literare și la Bac revenim la spiritul gîndirii unice care ne trădează la mai bine de 30 de ani de comunism!
C.T.: Decît nu știu cîte licee cu zero absolvenți care iau Bac-ul, n-ar fi mai bune niște școli de meserii?
D.P.: Școlile de meserii sînt o mare pierdere, o mare durere națională. Nu știu dacă au fost sugrumate premeditat, dar cu siguranță desființarea lor nu a ținut cont de nici o comandă socială, de nici o viziune. Dacă în legătură cu părerea mea despre examenul de bacalaureat se pot stîrni unii care să mă contrazică, în subiectul școlilor de meserii și al formării de meseriași, cred că toată suflarea țării e la unison: e nevoie ca de aer, mai bine zis, ca de pîine. Să fie oare responsabilă și infatuarea noastră națională, să fie la mijloc fițele aspiraționale că fără un liceu teoretic și/sau o facultate, care o fi ea, ești un nimeni în lume?
Avem o prietenă la Viena, absolventă de două facultăți și cu doctorat în teatrologie. Fiul ei a absolvit liceul, și-a luat bacalaureatul, un examen nu derizoriu, și i-a mărturisit mamei că visul lui e să lucreze într-un service de mașini și, poate, în viitor, să aibă un service. Nu-mi aduc aminte ca această mama super-titrată să fi încercat să-i impună băiatului studii superioare; i-a respectat decizia, toată lumea mulțumită. Ulterior, ca să închei povestea, în timp ce trebăluia cu succes la service, băiatul a simțit nevoia să studieze și nu știu ce specialitate de fizică, din motive pur pragmatice legate de meseria sa. Lucrurile se vor schimba și la noi, dacă sînt împinse cu un strop de realism și bunăvoință. Uite încă o poveste. O fostă elevă de-ale mele face studii înalte la Londra. Se specializează în jurnalism, face master, toate cele. De peste un an s-a întors în România ca să-și împlinească visul ei adevărat. Să dețină o cafenea împreună cu alți doi prieteni, undeva în centrul Bucureștiului. Visul ei dintotdeauna a fost să lucreze în această branșă fascinantă, în lumea cafelei. Cred că o înțeleg.