Daniel Constantin… care-i treaba cu Daniel Constantin? La fel ca în cazul Bușoi, Daniel Constantin pare un post, o funcție într-un partid, iar nu un nume de om. E ceva ce pare că trebuie să fie pe-acolo pe undeva, pe lângă ramoliții din politica românească.
Sunt niște tipi care au o prezență goală, dar multă – e ceva nevinovat și neobosit totodată în ei. Ocupă și ei un loc, sunt acolo, par că sprijină, par că susțin, par că aduc un plus, dar nu e deloc adevărat, sunt fantomatici, neglijabili, nu se pun la nici un cântar, sunt chiloții cu care se cântăresc boxerii: se scad, se adună, chiar nu contează.
Apar la televizor, apar în conferințe de presă, sunt acolo, aproape de prima linie, respiră în nasul liderilor, dar nu au nici o consistență, nu spun nimic notabil, nu deranjează cu nimic aerul din jur, nu tulbură nimic în ambient, nu lasă nici o urmă a prezenței lor într-un loc.
Au ceva înduioșător, par abuzați. În antichitate ar fi fost boarfele unor babalâci cu bani. Mă rog, mai mult Daniel Constantin.
Daniel Constantin s-a născut la umbra Varanului, acolo unde nu creștea nimic în afară de greață și unde nu se aventurau decât limbile angajaților. Pare un băiat cuminte, cu bun-simț, și nu l-am văzut niciodată dând frâu liber mozolului pentru șefi. Cel puțin nu în public.
Cristian Bușoi e mat, Daniel Constantin are un fel de transparență. Pare tehnocrat pe lângă Bușoi. Bușoi ai zice că vrea să joace murdar, dar nu-i iese decât ridicol. Pe când Daniel e profund uman, te gândești că vrea să reușească, dar nu a dat decât peste boșorogi care i-au promis Parisul pentru ca apoi să-i cumpere o garsonieră prin Dămăroaia.
E mereu tuns regulamentar, îmbrăcat frumos, după cum se îmbracă oamenii frumos, transpiră când trebuie să vorbească mai mult, pentru că e alergător de cursă scurtă și foarte scurtă: zice că sunt lucruri multe de făcut și că are încredere în parteneri, după care începe să patineze…