Unul dintre cei mai importanți scriitori români de azi, Daniel Vighi nu se dă mare, nu se dă tare. A rămas același scriitor și om pe care-l știam, pentru care e mai important să scrie decît să facă pe vedeta scriitoricească. Pentru el, scrisul e o combustie interioară, fără de care ar trăi, dar fără să existe.
Cristian Teodorescu: Ce înseamnă să ai curaj azi la Timișoara, ca scriitor?
Daniel Vighi: În principiu, nu înseamnă mai mult, dar nici mai puțin decît a fost lucrul acesta dintotdeauna, scriitor sau sculer-matrițer, trebuie să ai curaj să spui ce gîndești. Întotdeauna și dincolo de orice consecințe. Am învățat lucrul acesta în ceaușism, cînd am urît, ca și acum, abuzul, șefimea arogantă, inspectorii școlari abuzivi care erau niște ceaușei în comportament și ceaușescologi în interpretările de tip omagiu, pe care i-am ascultat și am tăcut. După revoluție, am zis că nu o să mai tac și de cele mai multe ori așa a fost.
C.T.: Cum adică, pe vremuri, cum mi-ai spus, ai stat sub calorifer?
D.V.: Am stat, cum să nu stau? Acolo am stat, vorba lui Dosoftei, acolo ”șezum și plînsem la voroavă ce ne strînsem”. Așadar, acolo ”șezum și plînsem”, am rezistat prin cultură, ce fel de rezistență a fost asta nu mă întreba, că nu mă pricep, pot doar să-ți spun că de acolo am ascultat radio Europa Liberă și am strigat să nu mă audă nimeni ”Jos comunismul”, în vreme ce netalentatul Paul Goma striga de pe calorifer, alături cu poftitorul de feciori Ion Negoițescu, care o fi fost el, ce-i drept, talentat, dar era orișicîtuși buzărant, și nu era pe măsura rezistenței noastre prin cultură. Și din cauza că Nego era cum era, nu ne-am alăturat, eu și alții mai mari și mai șefi, mai erudiți, mai aflați ”în luptă”, tot acolo sub calorifer, cu Dulea, poate îți mai aduci aminte de el, șefu’ ăl mare, acela despre care spuneam bancuri, și calambururi, și jocuri de cuvinte, acolo sub calorifer, la vremea rezistenței prin cultură ziceam: ”Prin cenzură, Dulea ocrotește PăDulea (citește pădurea!)”. Așa am fost eu și mă tem că toată tagma scriitoricească, aproape toată, chiar dacă nu vrea să recunoască, a stat sub calorifer și s-a luptat cu Dulea. E adevărat că Herta Müller nu a stat acolo, nici Totok Willi, nici cîțiva ieșeni faini, dar nici timișoreanul Petru Ilieșu, care așa, cu poliomielită de-o viață, a urcat sus pe calorifer și a scris o epistolă către Gorbaciov în care a protestat împotriva regimului ceaușist, iară noi, de acolo, de sub calorifer, i-am strigat încet, să nu ne audă organele: ”Bravo, Puiu, așa trebuie, să nu ne lăsăm, să luptăm cu dictatura pînă la capăt!”.
C.T.: Acum s-ar mai aplica faimosul punct 8 din Proclamația de la Timișoara?
D.V.: Povestea asta pe care am înnădit-o pe puncte în februarie 1990 a rămas în istorie din cauză că nu s-a împlinit și este asemenea iluziilor stîrnite de vipie în Sahara, le vezi, juri că de-acum gata, ești aproape, poți să le pipăi și să urli ESTE, și vezi că totul se prezintă sub forma unor văluri de aer mincinos. Nu de Securitate și de nomenclatură mă sperii acum, ci de înveșnicirea lor sub forma corupției la care au trudit de trei decenii. Mai precis, și ca să priceapă și cei mai sofisticați intelectuali, ei s-au folosit de ceea ce am cerut noi la Timișoara. Dacă mă întrebi ce anume am pretins de la istorie, îți spun că nu o sută de lei la salariu, nici pensii speciale, nici vouchere de vacanță, nimic din cele ce se aflau atunci în sacul de Moș Gerilă al lui Nicolae Ceaușescu și le găsim și acum în sacul de Moș Crăciun al lui Liviu Dragnea. Nu din astea am poftit noi atunci! Am strigat că pohtim să fim liberi, îți aduci aminte? Vom muri și vom fi liberi, am zis, și ni s-a împlinit pofta ce-am poftit: băieții au tras din toate pozițiile și locurile. Și nu ne-am lăsat, și am dobîndit libertatea pentru ca să ne strigăm supărările la miting, libertatea pentru înjurat regimul și pentru umblat pe afară, dar și pentru a ne holba ore în șir la televizor. Între timp, ei s-au folosit de libertatea cîștigată de noi ca să jefuiască țara și să abroge controlul averilor dobîndite prin hoție. Vezi bine că punctul 8 din Proclamație i-ar fi rupt de la țîța de la care musai trebuia supt prin datul cu jula în sărmana moștenire ceaușistă a întreprinderilor și ce-o mai fi de șterpelit din bătătură.
C.T.: Te simți dependent de critica literară, cea care dă note?
D.V.: Mi-este dragă critica atunci cînd scrie bine despre mine, că sînt de-al lor, și rău despre alții, că sînt ai altora, aș fi tentat să spun, dar nu zic, pentru că aceea nu e critică. Cred că adevărata critică literară trebuie să propună interpretări noi, critica vie are idei și intuiții originale și este scrisă cu talentul lui Lucian Raicu, de exemplu. Lăsînd gluma deoparte, zic că nu se poate fără tensiunea autoreflexivă a interpretării critice, rău este doar atunci cînd judecata de valoare devine exercițiu de putere în sine și cu țintele altele decît cele menite să ofere bietului cititor un reper axiologic. Mai ales acum, cînd domină marketingul tigăii Delimano, parcă așa îi spune. Vedem adesea că știu eu ce tigaie literară este ceva ce n-ai mai văzut, asta pînă scoți banii: după… afli că respectivul roman-tigaie este ca în povestea cu gardul vopsit și cu leopardul dinlăuntru. Așadar critica are de lucru, dacă vrea!
C.T.: Care sînt scriitorii timișoreni despre care nu se știe și de ce?
D.V.: Înainte de toate Petru Ilieșu, de care am vorbit mai sus, poet de expresie americană încă de la începuturile optzecismului, primul DJ al orașului în vremea culturii anilor ’70 din Timișoara, cu mișcarea de artă plastică 1.1.1 și Sigma, apoi muzica rock cu Phoenix și Pro Musica. Puiu a tradus din lirica nord-americană, din Allen Ginsberg, a fost autor de spectacole de performance și happening, inedite. A avut parte de anchete și ascultări din partea Securității, a fost apropiat de William Totok de la gruparea literară a nemților timșoreni. Un om al cetății și al poeziei. După 1990, cu ajutorul unor fundații din Olanda, a pus temelia unui așezămînt pentru oamenii străzii care funcționează pînă astăzi, acolo susține manifestări culturale pe același calapod transgender. Petru Ilieșu este, alături de Șerban Foarță, un poet cu majuscule.
C.T.: Crezi că Timișoara ar trebui să se despartă de restul țării, cum s-a spus la un moment dat?
D.V.: Nu cred, și n-am cerut asta, dar dacă țara pune de-o dictatură cu Liviu Dragnea pe post de Erdogan, ce ne rămîne de făcut în cazul în care nu putem emigra – eu, unul, nu vreau să plec din țară, așadar nu exclud, pentru că n-am chef să trăiesc din nou sub dictatură, nu suport să fiu umilit de hoți, analfabeți și penali. Atunci ar fi posibil să se nască o asemenea mișcare politică democratică de tip secesionist. Orice se poate cu asemenea grozăvii în fruntea țării!
C.T.: La ce-i folosesc premiile literare unui scriitor?
D.V.: Marketing, rezolvarea unor orgolii. Dacă premiul este corect acordat, nu cum se cam obișnuiește pe la noi, la Uniune, atunci da, este util, că-ți dă sentimentul că faci bine ceea ce faci, într-o lume dezinteresată, este o gură de aer, un îndemn: ”Băiete, bagă mare, unii te urmăresc și cred că faci bine ceea ce faci”. Problema este, repet, să nu fie o minciună, o cacealma cu ciucuri.
C.T.: Ce faci cînd pagina goală de care te apropii rămîne goală într-o zi întreagă?
D.V.: De multe ori rămîne pe birou pagina albă și nu e bine, acum pierd vremea altfel, o vreme m-am zbătut cu civismul politic, acum am tot felul de chestii legate de literatură contemporană la cursul de la facultă, am o mică editură, practic turismul literar din nevoi de pedagogie literară și de marketing, construim evenimente muzicale cu marele saxofonist de jazz Liviu Butoi, și în toată vremea asta îmi tot promit să stau lîngă romanul la care lucrez, cu baci Todor Andrica, jurnalistul din anii ’40 de la Cleveland Press, fost coleg de școală generală, în imperiul kakanez, cu fie iertata bunică-mea. Despre el scriu cu plăcere, numai că mă tot opresc și nu e bine pentru destinul epic al lui baci Todor Andrica, americanul corespondent de război, yankeu de pe Valea Mureșului, din Lipova copilăriei mele, cînd a venit de la Ohio cu o ditamai limuzină capitalistă și mi-a dat gumă de mestecat cu un abțibild pe ea. Despre el scriu și-l cam trădez pentru altceva în ultima vreme.
C.T.: A ce miroase gloria unui scriitor?
D.V.: Nu știu, zău că nu știu, în ce mă privește am tiraje mici, am succes de stimă pe la critică, mi-aș dori să știu cam cum pute gloria, cred că este mult stres să ajungi notoriu, mă mulțumesc cu un cerc mai restrîns. Nu vreau să fiu ipocrit cu tine și să spun că nu mi-aș dori să am ceva glorie. De fapt, în literatura noastră, în proză, zic, în afara lui Cărtărescu, restul sîntem, cum zice timișoreanul, cipezări, adică din ăștia de la peluză.
C.T.: Te bate gîndul să-ți scrii memoriile?
D.V.: Asta este o chestie interesantă pe care o am în vedere. Mă gîndesc la o căutare prin antologare a propriului imaginar creator, dar și a vieții ca fapte trăite, un fel de expediție prin ceea ce am scris. Un roman al romanelor cu ilustrări explicate, nu prin mijloacele criticii, ci altfel, o proză stîrnită de fosta mea proză. Ceva care nu mi s-a limpezit, știu doar că vor fi un soi de memorii ale scrisului, ale imaginarului și ale vieții, o să văd cum se împletesc. Obligatoriu ar fi să povestesc despre astea toate, nu să le interpretez ca un ditamai hermeneutul. Recunosc că este ceva deocamdată cețos, sper să se limpezească proiectul pe măsura scrisului, am deja instinctul să știu cînd lucrurile merg prost. Și ăsta este, poate, lucrul cel mai important pe care l-am dobîndit în anii de hămăleală la masa de scris.