Ca să fie siguri că tu, cetățean, nu înțelegi mare lucru dintr-o măsură, guvernanții fac tot ce le stă în putere să nu o înțeleagă nici ei. Altfel, ar risca, din neglijență, să îți comunice parte din adevăr, dacă nu chiar, Doamne ferește, întregul adevăr. Cam așa e cu prețul la energie. După pragurile de plată de 0,60 și 0,80 lei, aflăm de un tarif unic: 1,20 sau 1,30. Tot lei.
Cum s-ar aplica? E unic, în sensul că e chiar unic, adică singurul preț? Că noi mai avem și cotă unică, iar ea nu e unică deloc. Pragurile de tarife de 0,60 și 0,80 se păstrează? Nu se știe, nu am aflat nimic, nu se cunoaște nici dacă ar fi vorba totuși doar de consumatori industriali. Cert este că toate aceste necunoscute – voit necunoscute, un fel de moloz deșertat în capul societății – vin peste alte necunoscute. Cea mai mare ține de bani: când își recuperează populația banii dați în plus pe facturi în aceste luni? Cetățenii plătesc facturile de anul trecut, urmând ca adevăratul număr de kilowați din aceste luni să fie facturat la anul. Tot atunci ar urma să primească cetățenii și banii înapoi. Cu alte cuvine, în acest timp, cetățenii creditează companiile cu dobândă zero în vreme de maximă inflație.
Dar întrebarea e: nu cumva, prin preț unic, se urmărește tocmai compensarea acelor bani? Nu cumva companiile nu mai vor să dea nimic înapoi și atunci le-au ordonat viermilor cu cravată să rezolve treaba?
