TVR se adâncește în datorii de 11 ani. Dar nu vorbim despre asta decât atunci când e vorba să fie schimbat Consiliul de Administrație și, implicit, Președintele Director General. Cum-necum, TVR funcționează zi de zi, hrănind o armată de oameni care nu fac nici ce așteaptă publicul de la ei și nici ce spun ei că ar trebui ca publicul să aștepte.
Toți cei care muncesc în presă de ceva mai multă vreme știu că există un moment în care peste tot în televiziunile din România (pentru că în presa scrisă se întâmpla deja acest lucru) chiar și vedetele au fost nevoite să pună osul la treabă. Pentru că au dispărut banii. Mă rog, nu au dispărut, nu au fost furați și nu s-au pierdut. Doar s-au împuținat. Momentul în care criza din 2008 a lovit, iar prețul la publicitate a fost dus în jos a fost începutul unui declin fără întoarcere. Cifrele de afaceri ale tuturor televiziunilor arată asta foarte clar, iar piața de publicitate nu va mai atinge niciodată, cel puțin pe TV, nivelul din 2008. Dar pentru televiziunea publică n-a contat. Nici unul dintre manageri n-a luat în serios schimbarea radicală din jur, nimeni nu s-a gândit că o televiziune nu mai poate funcționa pe sistemul bugetofag de până atunci. Nici măcar momentul în care PRO TV, stăpânul celor mai mari costuri de producție, a început să umble la cheltuieli nu i-a băgat la idei pe cei care au condus TVR. În continuare, genericele emisiunilor făcute la televiziunea publică au continuat să arate ca scrisorile către Moș Crăciun ale unui copil răzgâiat. Acolo unde o televiziune privată folosea doi oameni pentru un reportaj, televiziunea de stat venea cu minimum cinci. Dacă o televiziune privată folosește trei camere pentru o transmisiune directă din afara Bucureștiului, TVR trimite trei care de transmisiuni și 30 de oameni. Iar exemplele pot continua la nesfârșit. În TVR, de fapt, nu mai lucrează de foarte multă vreme jurnaliști sau tehnicieni. TVR are, de fapt, pe post de angajați care ar trebui să facă emisiuni un soi de funcționari publici osificați, pe care nu-i poți aduce cu picioarele pe pământ orice ai face.
În condițiile astea, cel puțin unul dintre membrii Consiliului de Administrație, Monica Ghiurco, vorbește în continuare despre menirea necomercială a televiziunii publice. Da, TVR trebuie să informeze și să educe, dar dacă o face prin emisiuni care nu ating nici măcar un punct de rating nu-și îndeplinește menirea. Pentru că înseamnă că informează și educă fix pe nimeni. Și nici nu poți să spui că port-drapelul acestei nobile misiuni a informării și educației este exact ziarista care a întrebat o candidată la președinție, în timpul unui interviu informativ și educativ, dacă este iubita președintelui încă în funcție.
A pretinde că menirea TVR este să nu facă audiență ar trebui să fie un motiv suficient pentru înlocuirea doamnei Monica Ghiurco cu supleantul votat de către angajații TVR. Pentru că, repet, informarea și educația nu se fac în baie, în fața oglinzii. Ca să înțeleagă și doamna Ghiurco, putem coborî analogia la nivelul abecedarului, cartea pe care se pun bazele educației fiecărui individ, cel puțin în sistemul românesc de învățământ: degeaba faci un abecedar foarte bun, educativ și plin de informații esențiale și extrem de utile, dacă nu ești capabil să faci în așa fel încât el să ajungă la absolut toți copiii care au nevoie de el.
Ceea ce spune, de fapt, Monica Ghiurco rugându-ne să cerem orice de la angajații TVR, numai performanță în materie de audiență nu, este că nu trebuie în nici un caz să mai avem vreo așteptare de la această instituție. Într-un fel, vrem sau nu, trebuie să ne luăm gândul de la televiziunea publică așa cum este ea azi. Angajații, prin vocea unuia dintre aleșii lor, vor să fie lăsați în pace în fața oglinzilor fermecate care le spun că sunt cei mai buni meseriași din toată țara, dar e lumea rea și nu-i înțelege. Cam cum se amăgeau unii scriitori înainte de 1989. Dar în cazul lor exista măcar promisiunea literaturii de sertar. Televiziunea de sertar e un concept nou, care s-ar putea să nu mai amăgească pe nimeni.