Mi-am cumpărat a doua casă în 2001 (nu vă mai uitați la prima, aia s-a dus așa cum a venit). Dar, dragii moșului, pe atunci, a intra la bancă era ca și cum ai fi semnat felul în care să fii condamnat la moarte: prin împușcare, prin decapitare sau prin spînzurare. Pentru că nici o bancă nu dădea banii pînă nu te căuta și-n cur. Și, după ce te umileai, după ce ștergeai podelele cu limba, te dădeau pe ușă afară. Era vremea în care cel care avea 150 de dolari în buzunar, pe lună, era boier. Vă spun asta ca să ne lămurim de ce suma de 15.500 de dolari era cu mult peste ce văzusem eu vreodată și peste ce puteam să îmi imaginez. Mai trebuie să spun că, cu o săptămînă înaintea semnării contractului, îmi mai lipseau 3.000. Am mai povestit în altă parte cum m-am împrumutat de la prieteni, pe căprării și pe luni: ție îți dau în ianuarie 2002, ție, în octombrie. Ție, Bogdane (da, e vorba de Ion Bogdan Lefter), în 2003. Cred că am povestit și cum a venit la țanc Cezar Ion cu ultimii 500 de verzișori, cu numai o jumătate de oră înaintea termenului fatal, și cum tot el ne-a dus la notar. Dar nu era scris să fie totul lin. Pe vremea aia nu știam, acum știu: orice act aș avea de semnat, orice hîrtie, orice chitanță sau mandat, se întîmplă întotdeauna ceva oribil. Eram pregătit cu stiloul, să-mi depun semnătura, înmînasem buletinul, cînd notărița s-a îngălbenit: „Stați așa! Al cui e buletinul ăsta?”. „Al meu!” „Nu se poate!” „Ba se poate!” „Păi, nu e numele adevărat! Eu am scris Iaru!” „Cum Iaru?” „Da’ cum te cheamă, dom’le? Eu te știu de Iaru!” „Râpă!” „Nu mă-nnebuni! De cînd?” „Dintotdeauna!” „Cum, nu te cheamă Iaru?” – și notărița a ridicat ochii către asistență: nevastă-mea, Cezar, Cristi Dumitru (pila mea la notariat), vînzătorul și samsarul. Cristi a zis, siderat: „Acum aflu că nu te cheamă cum te cheamă!”. „Și acum ce facem?” „Modificăm!”
Am oftat. Se poate așa un ghinion? Iată că se putea. Însă, cu ajutorul proniei cerești și cu îndemînarea calculatoristică a personalului tehnic, o oră mai tîrziu eram proprietar.
Ușor de zis, dar greu de făcut. După ce toată vara m-am sucit, m-am învîrtit, mi-am dat deama că nu pot să returnez banii. Salariul de la Academia Cațavencu nu ajungea nici pe-o măsea. Urma să mă umplu de rușine. Dar nu uitați că eram în 2001. Pe vremea aia (știu, v-ați plictisit ca de mere pădurețe de celebra sintagmă), ei bine, pe vremea aia oamenii aveau două-trei job-uri. Așa că m-am prezentat pe la mijlocul lunii iulie la MasterPrint Super Offset, o tipografie de pe strada Maria Hagi Moscu. Eram maestru pe mașinile Macintosh, ce putea să mi se-ntîmple?
Ei bine, am învățat tipografie, iar în 2003, vara, îmi plăteam ultima datorie. Simplu, nu?