La patru ani o dată sînt nevoit să recurg la imaginea acelui domn cu pelerină neagră pe care Eugen Lovinescu l-a zărit învîrtindu-se cu morgă de academician în grădina Luxemburg din Paris acu’ mai bine de o sută de ani, sub pulpana căruia, contra unui franc, vilegiaturiştii înfriguraţi de necesităţi fiziologice se puteau uşura feriţi de ochii lumii.
Cu lăbărţata-i manta liberală, Crin Antonescu a preluat fără jenă funcţia impozantului personaj, numai că, spre deosebire de acel domn care, scrutînd zările, ignora opintelile clienţilor săi anonimi, lăsîndu-i în plata Domnului după ce le lua obolul, preşedintele Partidului Liberal îi înfiază, optînd pentru glasnost şi exhibîndu-şi în public dragostea faţă de proaspeţii clienţi atinşi de cufureala parlamentarismului dîmboviţean.
Pînă să ne dumirim cu ce combustibil ideologic funcţionează greoaia maşinărie uselistă, ne întrebăm dacă nu cumva asistăm la agonia tuturor partidelor politice din România, de vreme ce Micky Şpagă, Dan Voiculescu şi Gigi Becali joacă sîrba-n căruţă de braţ cu Tăriceanu, Petre Roman şi Victor Ciorbea, Dan Diaconescu se dă în bărci cu Monica Iacob-Ritzi, iar ăla mic cu capul mare piuie alături de puiul de cuc Papahagi în cuibarul de rîndunică de sub streaşina Cotrocenilor.
A sosit vremea ca preşedintele României să fie ales într-o pauză de concert la Ateneul Român de un copil legat la ochi care, umblînd printre rînduri, să pună mîna pe un domn meloman, iar Parlamentul ţării să funcţioneze pe peronul Gării de Nord, unde cei care aşteaptă trenul nu şi-au pierdut încă speranţa.
Publicat în Cațavencii, nr 42, 24-30 octombrie 2012