În 1986 terminasem de scris un volum căruia i-am dat, inspirat, titlul Înnebunesc şi-mi pare rău. Dar eram un element poetic periculos, denunţat, doi ani mai devreme, în Săptămîna lui Barbu. În urma denunţului, pierdusem orice şansă să mai public ceva, oriunde în România. Speranţa, nu. Mircea Ciobanu, de la Cartea Românească, se oferise să mă ajute, punînd la bătaie toate pilele pe care le avea la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Degeaba.
De la cenzură răspunsul se întorcea, invariabil, „necorespunzător“. Mircea m-a întrebat: „Nu bagi ceva cu partidul? Hai, îţi salvezi poeziile, ştii că nu contează!“. Nu. Şi „nu“ a rămas de ambele părţi. În disperare de cauză, am cerut audienţă la instituţia supremă, pentru a mă lămuri, la celebrul tov. din titlu, Mihai Dulea. Opt săptămîni am bătut drumul pînă la Casa Scînteii. Modesta mea solicitare de audienţă era sistematic refuzată. În ultima săptămînă, pentru că nu mă mai dădeam dus de la poartă, am primit răspunsul, prin telefon: „Cîtă vreme mai sînt eu aici, dumneata, tovarăşe, n-ai să mai publici nici un rînd!“.
După un an, Mircea Ciobanu mi-a sugerat să schimb titlul volumului (mă oferisem să-l modific şi mai creator, Înnebunesc şi-mi pare bine, dar n-avusesem succes). De acord, cad eu la pace. Să-i zicem Ferestruica. Mircea Ciobanu ridică din sprîncene, ce titlu mai nevinovat ca ăsta? Sună la CCES şi zice: „Poetul nostru a acceptat schimbarea“. „Şi cum îi zice?“ „Ferestruica.“ Pauză. Pauză lungă, indignată. „Voi aţi înnebunit? Băgaţi-vă minţile-n cap!“ Cel de la capătul firului înţelesese perestroika. Ale dracului telefoane socialiste, m-au dat de gol!