De ce e mai frumos Victor Rebengiuc decît Florin Piersic

Luna trecută, la o întîlnire cu cititorii într-un club din Chișinău, după ce am coborît de pe scenă, fost-am acostat de o cucoană sulemenită care, nici una, nici două, mi-a zis de la obraz: “Domnule Marin Sorescu, aș vrea să stau puțin de vorbă cu dumneavoastră”. M-am fîstîcit, am bîlbîit ceva nedefinit și am dat să plec, dar fiindcă se ținea ca scaiul de mine i-am zis că eu nu prea sînt Marin Sorescu. “Dar cine sînteți?”, s-a mirat ea. “Sînt Vasile Alecsandri”, i-am șoptit cu un aer conspirativ, lăsînd-o cu ochii holbați și cu nările fremătînde.

Dezavantajul unui scriitor față de un actor este că mecla autorului nu se suprapune întotdeauna cu numele sau cu gloria sa. Un mare actor poate fi ghicit pe o stradă întunecată după voce, după siluetă sau chiar după felul cum își aprinde țigara. La Chișinău sau la București, Victor Rebengiuc nu va fi niciodată confundat cu Toma Caragiu sau cu Radu Beligan, căci cine l-a văzut cu patruzeci de ani în urmă în Pădurea spînzuraților și-a fixat în memorie, pentru totdeauna, frumusețea sa tragică și bărbătească, aerul de actor care nu cerșește aplauzele, refuzînd să miște din urechi, să facă din buze cifra opt, să cînte cu nara stîngă la flaut spre a uimi spectatorii.

E adevărat că au existat mari actori care au abuzat de defectele cu care i-a înzestrat natura, căci pentru unii dintre ei zgaiba genetică s-a dovedit a fi un dar dumnezeiesc.

Expresivitatea senină a lui Victor Rebengiuc devine, prin mijlocirea inteligenței artistice, o armă fatală în mîna unui regizor, pentru că în cîteva secunde de la intrarea în scenă marele actor își ucide partenerii și îi învie la loc.

Culmea e că însuși Victor Rebengiuc mi-a aruncat în aer teoria actorului de neconfundat, povestindu-mi că nu demult, filmînd într-un cartier bucureștean la intrarea unui bloc iluminat de reflectoare, o doamnă ce cobora pe scări l-a fixat cu tandrețe, exclamînd voluptuos: “Sergiu?!”. “Nu, Victor!” “Victor și mai cum?”, a glăsuit cucoana nedumerită…

Fiindcă nu-mi aminteam dacă, într-o secvență memorabilă din Moromeții, Victor Rebengiuc l-a altoit pe Nilă cu parul o dată sau de două ori, căci unde dă tatăl crește și, dacă l-ar fi altoit și a treia oară, ar fi fost atins de geniu, l-am sunat la Sibiu pe Constantin Chiriac să mă lămurească. Mi-a răspuns cu o suferință ascunsă în glas că, din nefericire, după o primă vizionare, scena în care-l fulgera Zeus a fost scoasă, ori de regizor, ori de cenzură, și că era formidabilă. Citez: “M-a lovit cînd eram în pat și din pat am sărit ca o broască într-un război de țesut, unde printre ițe, suluri și suveici, prins ca o muscă într-o pînză de păianjen, m-a mai pălit o dată. Cînd ieșea pe ușă trebuia să-l întreb: «Și-acum unde te duci, bă?», iar dînsul, cotind-o spre fierăria lui Iocan, cu sentimentul datoriei împlinite, îmi răspundea: «Mă duc să mă laud!»”.

Ei bine, domnule Victor Rebengiuc, e rîndul nostru să vă lăudăm pentru toate poienile imaginare în care ați strălucit, dar și pentru performanța unică în lumea actoricească de a trăi, în seninătate și congenialitate, o jumătate de veac, sub același acoperiș cu Mariana Mihuț.