De ce iubim pocnitorile

Unul dintre cele mai viralizate articole, la cumpăna dintre 2015 și 2016, a fost postarea blogger-ului Bogdan Stoica „Ți-ai cumpărat petarde pentru Revelion? De ce, ești cretin?”. E un manifest șarjat retoric, dar bine armat cu argumente, împotriva uzului de petarde, pocnitori și alte pirotehnicale, adresat în primul rînd bărbaților familiști. Este un ditamai segmentul social de tătici, altminteri responsabili, cărora orice chiolhan le trezește instinctele de lideri ai haitei. Sînt consumatorii aceia, altminteri onorabili, care, după ce își umplu portbagajul cu papa bun și băuturici pentru Revelion, sînt bîntuiți de tentația de a mai adăuga ceva, așa, de fun. Raționamentul lui Stoica pornește de la ideea că, în realitate, „petardele nu sînt fun”, ci dimpotrivă, chestii de care „lumea se sperie”. Citez mai departe: „În afara dobitocului care aruncă frenetic cu petarde în jurul lui (ăsta fiind tu), nimeni nu e bucuros din acest motiv. Și nimeni nu pricepe bucuria ta”. Urmează detalii (piro)tehnice și legislative menite să îi descurajeze, cu puterea faptelor nude și crude, pe aceia dintre „cretini” care pot fi înduplecați.

S-a întîmplat ca subiectul pocnitorilor festive să îmi provoace mai de mult bubuituri ale minții. Am scris despre cum petrecăreții s-au adaptat, acum zece ani, la rigorile legii (nouă, pe atunci) care îngrădește și reglementează uzul materialelor pirotehnice. Am observat cum s-a trecut, de-a lungul secolelor, de la pocnitura de bici a plugarilor colindători pînă la „moderna” plesnitură de petardă, trecînd prin împușcăturile și canonadele, curat „cretine”, din vremea fanarioților, consemnate, la vremea lui, și de Caragiale.

M-a interesat strădania lui Stoica de a sonda, fie și cu intenție polemică, plăcerea „cretină” a pocnitorului festiv, o bucurie egoistă și măruntă, crede Stoica, întrucît, în rest, „lumea se sperie” de atîta poc, bang și bum. „Pe bune, asta e marea bucurie a vieții tale, să faci zgomote puternice? Păi, de ce nu sari de pe bloc, cu un balon legat de cap? Să vezi atunci zgomot mișto…” – reduce la absurd, în maniera comediei stand-up, autorul.

E ceva acolo care merită cercetat, poate cu instrumente analitice mai fine. Acel suflu exploziv care unește bucuria cu sperietura, acea emoție a schimbării, a combustiei bruște a vechiului, pentru a genera noul, pot fi numite, la o adică, „cretinism”. Unii ar prefera să vorbească de irațional(itate), alții poate de catharsis.

Capătul calendarului e vremea cînd pur și simplu avem chef (cei mai mulți dintre noi) să auzim pocnete. Să bubuie!! Să plesnească și să trosnească!!! Mai bine decît „cumpăna anilor”, acestui moment ar trebui să i se spună detonatorul anilor – cartușul, amorsa, încărcătura explozivă a înnoirii noastre ciclice.

E un avatar greu explicabil, care confirmă oarecum teoria Big Bang-ului. Lumea, cu siguranță, a țîșnit dintr-o bubuitură. O petardă cosmică. O bubuială a minții divine. Prea tînjim, în momente de reînnoire și reformulare festivă a speranței, după tot ce face bum.

Da, e un obicei periculos. Da, unii își pierd degetele, alții vederea, manipulînd acele plesnitori dubioase, comercializate mai mult sau mai puțin licit an de an. Da, unii oameni mor. Da, la trezie ne bucurăm cetățenește să aflăm că statul le reglementează și le ține în frîu.

Însă un Nou An fără barem zgomotul unui dop de șampanie o fi o sărbătoare, dar nu e o (pe)trecere. Nu e un ritual. Îi lipsește conexiunea cu cosmosul. Pămîntul își împlinește revoluția în jurul Soarelui, iar pămîntenii ce fac? Se mulțumesc să întoarcă o foaie în calendar? Nu tu speranțe, nu tu urări, nu tu hotărîri? De ce? Pentru că nu ne dă voie pompierul de serviciu? Te înșeli, maestre. Sub o formă sau alta, bubuiala rituală va supraviețui, se va transforma, va răzbate prin mode și timp.