Om blajin, cu un umor discret, de ardelean serios, poetul Ion Horea părea mai bătrîn decît era, fiindcă albise de timpuriu. Era redactor-șef adjunct la România literară și avea misiunea, mai curînd neplăcută, de a-i publica în revistă pe poeții nației. În tîrg, cei mai mulți îi spuneau Horea, ca unei vechi instituții. Cîțiva îi ziceau, la nervi, Stalinistul, cel mai adesea pe la spate. Poetul nu se supăra, dar nici nu-i pica bine porecla asta. Cei care-l vizitau făcea parte din patru categorii: supărați, contrariați, triști și optimiști. După temperament. Într-o zi au apărut la redacție doi confrați de vîrstă mijlocie. Veniseră să se intereseze cînd îi publică Horea. Le cam sclipeau ochii de pe unde fuseseră. Ăștia păreau contrariați. Începuse să-i lase răbdarea așteptîndu-și rîndul, dar nu-și pierduseră speranțele, ca supărații, care apăreau la redacție puși pe scandal. După vreo jumătate de oră ies cei doi din biroul lui Horea, lămuriți de datele din carnețelul poetului. Cel care aflase că îi venea rîndul peste patru numere era chiar mulțumit: „Recunoaște că Horea nu se ține de abureli! Și scrie bine!”. Celălalt, care mai avea de așteptat o jumătate de an: „Lasă-mă cu stalinistul tău!”. Apoi, ca să-i arate confratelui că nemulțumirea îi venea din principiu, nu la programare: „De-aia merge prost țara asta!”.
De ce merge țara prost
