În 1990 s-a deschis piața literaturii și au fost primiți în Uniunea Scriitorilor autori care îndeplineau toate condițiile cu putință, dar cărora li se refuzase pînă atunci intrarea în Uniune, fiindcă așa suna un ordin de sus. Ștefan Agopian era membru în Uniune, își publicase marile sale romane, dar la România literară făcea parte din corpul tehnic al revistei.
Îl angajase acolo D.R. Popescu, pe atunci președintele Uniunii. Îl știam pe Agopian în persoană dinainte ca D.R.-ul să mă fi angajat la corectura României literare. Îi citisem cărțile, așa că mă miram că un scriitor ca el se ocupa de partea de plumb a revistei, adică de relația cu tipografia. Agop nu se plîngea de funcția lui, dar nici nu-i convenea. Era singurul scriitor de la România literară care ducea tava cu texte la tipografie.
Pînă în 1990, Ștefan era mai degrabă mulțumit cu acest rol fiindcă, dacă i se cerea să scrie ceva cu partidul și cu Ceaușescu, putea spune, fără să provoace scandal, că el fusese angajat în corpul tehnic al revistei, nu ca redactor. Totuși, cum era scriitor, i s-a cerut să facă măcar niște interviuri pentru revistă. Țin minte că se documenta îndelung înaintea fiecărui interviu, pentru a pune întrebări exclusiv literare, nu din categoria celor cu partidul și cu Ceaușescu. Și chiar dacă intervievații lui își făceau datoria față de Putere, Agopian nu le trecea și aceste răspunsuri în varianta scrisă a interviurilor.
De cînd se aflase că Agop făcea interviuri „curate”, autorul Manualului întîmplărilor nu mai avea nevoie să se ducă cu căciula în mînă printre confrați, că veneau ei singuri la el. Doar că s-a terminat cu interviurile lui. Și vine Revoluția. Agopian nu era în țară, ci la bursa Iowa, la care izbutise să ajungă cerînd un pașaport turistic, să-și viziteze sora din America. Cînd s-a întors, la București era în toi mineriada din 13-15 iunie. Agopian îi sună pe scriitorii de stînga pe care-i știa, inclusiv pe Zigu Ornea: „Vreți să ne omorîți că nu sîntem de aceeași părere cu voi?”. Depășit de situație, Zigu îi spune, totuși, că el putea sta liniștit. „Și cu ăia pe care-i bateți pe străzi ce-o să fie?”
Trece mineriada și Agopian cere un post de redactor la România literară. Conducerea revistei îi răspunde că n-avea studii pentru asta. Dar cărțile lui, s-a mirat prozatorul, astea nu însemnau nimic? Însemnau, dar nu țineau loc de studii. Agopian a plecat atunci la Luceafărul, revista pe care o preluase Laurențiu Ulici și unde cărțile sale i-au ținut loc de studii superioare.
P.S. Ca fapt deloc divers, Ștefan Agopian a fost exmatriculat din Facultatea de Chimie, după faimosul proces al colindelor de Crăciun care a dus la exmatricularea cîtorva sute de studenți, de la mai multe facultăți. După exmatriculare, Agopian a fost trimis să facă armata la „diribau”, alături de infractori de drept comun.