De ce nu avem autostrăzi?

Ani la rînd, decenii, autostrăzile noastre au crescut milimetric, mai încet ca aluviunile pe care Dunărea le depune la vărsare, mai încet chiar ca ritmul în care s-au degradat căile ferate. Ele continuă să se miște ca leneșii din Amazonia, fără termen și fără țintă, ca erele geologice, încetinind timpul și stricînd socotelile mai multor generații.

Printre cei care cred că rușii au împins ploaia la noi ca să aibă ei soare la Cupa Mondială se numără cei care cred că Occidentul ne împiedică să construim autostrăzi. Aici începe mistica politică și ia sfîrșit rațiunea. Aici, în explicația străinului care ne asuprește, se cuibărește reținerea noastră de a ne recunoaște prostia.

Sîntem proști ca națiune, ca popor, ca stat și ca indivizi într-o măsură care întrece aportul cauzelor externe și al fatalității. Înapoierea României e produsul unor factori dependenți în primul rînd de prostie. Înapoierea României e efectul voinței și faptelor noastre, fie că sîntem activi sau pasivi, civili sau securiști, analfabeți sau genii, săraci sau hoți, tineri sau bătrîni. Dacă lucrurile ar sta cîtuși de puțin altfel, am ști acest lucru imediat. L-am vedea pe stradă, l-am vedea oriunde, privind la întîmplare.

Autostrăzile nu se fac nu fiindcă se falsifică licitații și se cer comisioane prea mari. Aceste găinării blochează prea puțin opera de asfalt. Dacă doar frauda ar fi fost obstacolul, am fi avut autostrăzi proaste, strîmbe, înguste, scumpe și gata stricate, dar am fi avut.

Autostrăzile lipsesc fiindcă legislația necesară lipsește. E ca și cum ai vorbi douăzeci de ani despre cîștigarea maratonului uitînd că n-ai picioare. Legile care permit construcția autostrăzilor în România sînt, de fapt, un labirint plin de cobre și de săgeți otrăvite, care o blochează. Elaborarea documentației pentru un proiect de infrastructură poate fi comparată, azi, cu ridicarea piramidei lui Kufu folosind unelte din piatră, cînepă și lemn. În fața unei autostrăzi care unește Marea Neagră cu Tisa se ridică un baraj birocratic care, asemeni Marelui Zid Chinezesc, poate fi zărit de pe Lună.

Abia acum o lună a apărut, prin ordonanță, legea achizițiilor publice, care, teoretic, scurtează timpii de atribuire a proiectelor. Putea să apară acum zece ani, acum douăzeci de ani, dar n-a apărut. Abia acum două luni a apărut legea parteneriatului public privat, care îi deschide statului accesul la finanțarea privată a proiectelor de infrastructură. Putea și asta să apară în vremea lui Băsescu, a lui Iliescu sau a lui Constantinescu și să fi profitat o națiune întreagă de ea, dar n-a apărut. Sigur, acestor legi le trebuie norme de aplicare, iar normele trebuie livrate de funcționarii din ministere. Asta de obicei ia ani, fiindcă funcționarii din ministere cred că menirea omului e nepăsarea.

Sînt multe legi și multe norme care lipsesc. Chiar dacă există proiectul, chiar dacă există finanțarea, chiar dacă există o procedură rapidă de licitație, nu există posibilitatea de a lua avizele necesare de la diverse autorități (Mediu, Cultură, Educație, Sănătate, Economie, Finanțe, Justiție etc.) în mai puțin de un deceniu. Și, în cazul în care astea s-ar lua, nu există o procedură simplificată pentru expropriere rapidă pe traseul obiectivului. Cum adică nu există? De cînd? Păi, dintotdeauna. Din 1947, probabil.

Cu toate astea, de două decenii niște proști promit autostrăzi, uitînd că nu există legislația necesară, uitînd, cu alte cuvinte, că nu există posibilitatea fizică a realizării lor. Iar alți proști insistă să-i creadă și să-i voteze.

Îi înjurăm degeaba individual. Miniștrii, parlamentarii, asfaltatorii, birocrații și toți ceilalți care fac parte din mecanismul încetinirii n-au o vină specială. Vina e colectivă, fiindcă prostia, această patologie românească cu forță de brand, ne include pe toți.

Securitatea? UE? Miniștrii? Președinții? Marile puteri? Marile grupuri de interese globale? Ei, aș! Puterea noastră locală de a pune frînă viitorului îi întrece pe toți.