Există (da, chiar și în România) ziariști de investigație atât de buni încât poți să le iei articolele, să schimbi semnătura și să le prezinți în instanță drept rechizitoriu în dosare de corupție. Dacă ai avea acces și la documentare, n-ar trebui decât să ordonezi carnețelele consumate în timpul investigației, să le transcrii pe curat, să atașezi dovezile și gata, ai un dosar beton. Dacă mai pui și martorii intervievați să semneze, procedurile sunt îndeplinite, iar condamnarea e deja o simplă formalitate.
Și spun asta fără pic de ironie. Chiar sunt ziariști de investigație foarte buni în România, meticuloși și care-și fac meseria cu atâta grijă încât rareori le scapă vreun detaliu. Dacă ar avea studii de drept și dacă ar stăpâni jargonul specific, ar fi starurile Ministerului Public, producând condamnări pe bandă rulantă.
Dar nu sunt starurile parchetelor nu pentru că ar fi incapabili să-și ia licența în drept, ci pentru că nu asta vor să facă. Sunt jurnaliști și-și fac meseria cu pasiune și competență, fără să râvnească la meseriile altora. Nu sunt mulți, e drept, dar sunt. Locul lor e în presă, nu în săli de tribunal în banca acuzării. Libertatea e mai mare, parcă, în civilie. Și parcă, din tabăra mică și zburătăcită a presei, mai poți să spui, din când în când, și că există procurori care au uitat care le sunt rolul și fișa postului.
Și, poate, ziariștii nu sunt procurori pentru că, deja, sunt prea mulți procurori care se visează editorialiști.
De fapt, e visul oricărui aspirant la jurnalism să fie editorialist. Dacă vorbim despre presa scrisă. Sau să aibă un talk-show, dacă vorbim despre televiziune. Cam așa și procurorii. Prin natura meseriei și din cauza faptului că în România nu există obișnuința urmăririi proceselor ca pe niște întreceri sportive, procurorii sunt discreți. Puțini ajung în fața camerelor sau în paginile ziarelor, dar și aceia rar și nu neapărat în contexte favorabile lor. Citind textele care-i înfierează, unii procurori se enervează. E normal. fiind români, așadar născuți poeți, procurorii ar fi scris oricând mai bine decât o fac ziariștii. Ocupați fiind, însă, sufocați de maldărele de dosare (atât de multe încât de unele mai și uită, lăsându-le să se părfuiască prin fișete și sertare), procurorii nu au timp să scrie în presă. Nu au timp nici măcar să emită drepturi la replică. În definitiv, pentru asta există oameni special angajați la parchete, oameni care au treabă până peste cap să spele imaginea șefilor. Nici măcar CSM-ul nu le poate oferi procurorilor obișnuiți o compensație morală cât de cât. Nici ăia de la CSM nu scriu nemaipomenit și, în plus, sunt prizonierii limbii de lemn care-i obligă ca, una-două, să amintească de presiunile la adresa Justiției.
Așadar, procurorii sunt nevorbiți și nescriși, dacă ne putem permite această mică licență. Iar unii nu suportă regimul acesta. Neavând nici măcar o gazetă de perete în instituție, mulți procurori rabdă ce rabdă, până când răbufnesc. Și unde ar putea-o face mai bine decât în rechizitorii? Așa se face că, de la o vreme, fac ravagii rechizitoriile de opinie și dosarele mușcătoare, dar puțin cam suferinde pe partea de dovezi și argumentație.
Procurorii au la îndemână cam tot ce și-ar putea dori pentru a demonstra încălcarea legii. Au acces la toate informațiile deținute de stat, pot lua urma banilor, pot colabora cu băncile, obligate să le ofere informații. Au posibilitatea de a verifica toate comunicațiile electronice ale unui suspect, pot să-i umble, legal, în computer, îi pot verifica e-mail-ul, pot asculta telefoanele. Aproape nimic nu le lipsește pentru a putea construi dosare beton. Și, totuși, se întâmplă să n-o facă, din când în când. Îi ia valul, se ambalează la auzirea unor cuvinte, îi cuceresc anumite formulări, naiba știe, dar unii aduc în fața instanței mai degrabă opinii decât fapte, anchete, dovezi. În locul unor dosare bine făcute, judecătorii sunt puși să judece texte “pe surse”. În redacțiile serioase, astfel de texte n-ar trece de filtrul editorului. Nici măcar n-ar ajunge la șeful de secție, iar secretarul de redacție și redactorul-șef nici n-ar ști că au existat vreodată. Unui aspirant la jurnalism căruia i s-ar întoarce în mod repetat același text pentru a fi refăcut după standardele meseriei ar fi sfătuit să încerce altceva. Procurorului i se spune doar că a avut ghinion cu un judecător prea scrupulos.
Și, totuși, există ziariști foarte buni care nu-și doresc să fie procurori, oricare ar fi avantajele. Nu azi, nu cu regulile astea. Pentru că, oricât de ademenitor ar fi să știi că poți face orice fără a păți nimic, ba fiind și mângâiat părintește pe cap, ziariștii buni își știu locul. Iar acela e undeva pe la granițele democrației, unde stau câinii de pază. Câinii de luptă, dresați și ținuți flămânzi pentru ca, la comandă, să sfâșie, să rupă bucăți și să satisfacă setea de sânge a mulțimii, sunt în afara acestor granițe, acolo unde nimeni n-ar trebui să se simtă în siguranță.
