Olimpiada rusească de iarnă m-a azvîrlit cu cincizeci de ani în urmă, pe islazul comunal de la marginea Sloboziei unde, întorcîndu-mă pe înserat cu vaca de la păscut pe lîngă terasamentul liniei ferate, rămîneam paralizat la urletul de păcură al locomotivei ce făta, nevegheată de moașă, o dîră de mici vietăți luminoase.
Acceleratul de Constanța, care avea agățat înspre coadă vagonul-restaurant, mi-a marcat copilăria pentru că, privind femeile frumoase curtate de bărbați eleganți la măsuțele încărcate cu bunătăți și cu sticle de vin, cu nările dilatate de un iluzoriu parfum îmi venea să leg funia vacii de ultimul tampon și să sar și eu în spinarea cometei fumegînde.
Trebuie să recunosc că abia acum am înțeles pe deplin teoria acelui papagal istoric ce susține că Revoluția din decembrie ‘89 a fost declanșată în Piața Palatului de cîteva sute de kaghebiști care, avînd în dotare bețe de steag cu cuie în vîrf, i-au înțepat pe entuziaștii participanți în părțile moi și sensibile, fiindcă am simțit și eu înțepătura unui piron între coaste văzînd-o pe maica Rusie proțăpită sfidător și cu grație în mijlocul Europei, în vreme ce România agoniza ca o gubernie uitată de Dumnezeu între nămeți și deznădejde.
Ce jocuri originale de iarnă s-ar fi practicat la noi dacă hazardul i-ar fi aruncat României în brațe această Olimpiadă?
Am fi văzut și noi locomotiva tatălui lui Ion Iliescu înălțată în văzduh la Oltenița? Fantoma vasului “Biruința” ar fi fost purtată pe umeri de sportsmanii cu pantaloni scurți ai Mișcării Populare?
Cu siguranță că în afara slalomului printre pietroaiele colțuroase de pe pîrtiile din Predeal și Brașov, unde s-ar fi desfășurat probele de căzut în cap, neavînd pistă de bob, concurenții ispitiți de Dinu Săraru, uns ambasador al turismului mioritic de către doamna Grapini, ar fi făcut o pioasă vizită de reculegere la mormîntul tovarășului Bobu.
Apoi, patinajul artistic pe autostrăzi, jocul de-a v-ați ascunselea cu avionul căzut în pădure, dezgropatul bătrînilor pitulați sub troiene și al găinilor cazate în sufragerie, concursul sponsorizat de Ministerul Transporturilor “Ghici cetren întîrzie la noapte?” și cel de perspicacitate “Unde o fi viitura mai mare la topitul zăpezilor?” ar fi demonstrat lumii întregi superioritatea scumpei noastre Securități față de KGB.
P.S. În volumul Proprietarul de poduri din 1976 am descoperit o poezie în care obsesia adolescentină a fugii din provincie transformă trenul de odinioară într-un vas de croazieră felinian:
Pești
Chipul zeilor de mult s-a retras
pe eticheta cutiilor de conserve,
a mai rămas doar ceata bătrînilor
să urmărească o biserică fardată prin ploaie
și delicata mașinărie a florii-soarelui
să uruie pe colină la nesfîrșit.
Noi stăm înghesuiți cu vitele pe cîmp
și parcă pacheboturi elegante
pe care nervii mării nu le mai suportă
plutesc prin lanurile verzi lăsînd
doar urme de petrol și de petreceri.
Astfel ca niște pești fricoși pîndim
sub paradisul curgător frînghia
ce-o să ne salte și pe noi pe punte.
Dar nu-i nimic:
o lume trece prin dreptul altei lumi
și nu se-ating
721 de vizualizări
