În timp ce Moskon era adâncit în amintiri, în sala eroilor intră, fără zgomot, Mucatra, arhitectul-șef al cuniculiștilor, omul care, împreună cu Daizus, desenase planurile marelui tunel de sub Dacia și care continua să supravegheze lucrările. Bătrân acum, fără să mai țină șirul anilor, Mucatra era plin de vigoare, iar toți cei care-l cunoșteau de multă vreme se mirau mereu de faptul că avea părul încă negru, fața lui era lipsită de riduri, muncea cot la cot cu cei mai tineri, nu se dădea în lături de la petrecerile (rare, dar de durată) ale cuniculiștilor și găsea timp să-și țină gravide cele două neveste și cele patru concubine. Moskon îi știa secretul, era singurul, și îi jurase bătrânului că nu-l va dezvălui decât celui pe care-l va alege drept urmaș al lui la conducerea cuniculiștilor din Dacia. Dar mai era până atunci, mai erau mulți, foarte mulți ani, căci Moskon nu doar cunoștea secretul lui Mucatra, dar beneficia și el din plin de acesta. Ridicând ochii din pământ, ca să și-i șteargă de lacrimi, Moskon observă în cele din urmă prezența discretă a arhitectului și se rupse de gândurile sale dureroase.
– Mucatra, prietene, ce vânt te aduce?
– Mi s-a spus că ești aici și m-am gândit să ne uităm împreună peste stadiul lucrărilor. Ai timp?
– Am tot timpul din lume, Mucatra. Mergem în spate?
– Sigur.
În spate însemna chiar în spate. În spatele statuii lui Daizus. Statuia părea lipită de peretele sălii eroilor, dar Moskon apăsă o dală mascată în perete și o ușă greoaie se deschise printre faldurile de granit ale mantiei lui Daizus. Cei doi intrară într-o sală mai mică, dar spațioasă, în centrul căreia se afla o imensă masă de piatră, pe care erau pictate planurile rețelei de tuneluri. Moskon se îndreptă mai întâi spre unul dintre colțurile camerei de unde, de pe o masă mai mică, luă două cupe pe care le umplu cu vin. Veni spre masa din centrul încăperii și îi dădu o cupă lui Mucatra.
– Cum stăm, așadar, prietene?
– Moskon, stăm destul de bine. Chiar foarte bine. În cea mai mare parte totul merge conform proiectului.
– În cea mai mare parte?
– Păi, da.
– Dar nu în totalitate, Mucatra?
– Nu, nu în totalitate.
– Care-i problema?
– Problema, Moskon, sunt sclavii din tribul lui Ciobix.
– Iar?
– Da, iar.
– Nu-i mai suport, nu-i mai suport. Dacă nu ne-ar fi atât de folositori uneori, nenorociții, jur că i-aș lega de niște bolovani și i-aș prăvăli pe toți în Danubiu. Ce au mai făcut acum?
– Știi că i-am trimis să sape înspre sud, în partea asta de tuneluri, spuse Mucatra, arătând o zonă pe masa-hartă.
– Da, îmi amintesc. Asta era cum două luni.
– Exact. Ar fi trebuit să facă străpungerea de lângă Axiopolis.
– Și? Nu-mi spune: au ieșit la suprafață, au găsit vin, s-au îmbătat, n-au mai lucrat de nu se știe când și acum suntem în întârziere.
– Nu-ți spun, că nu asta s-a întâmplat.
– Dar?
– Ei bine, da, au găsit vin pe undeva, dar habar nu avem ce vin, pentru că în loc să facă așa cum făceau de obicei, după ce s-au îmbătat criță i-a apucat hărnicia. Ar fi trebuit să iasă la Axiopolis acum trei zile, dar ei deja au ajuns la Sacidava.
– Ei, na?
– Da. Și nu, nu s-au oprit nici la Sacidava. Acolo au băut iar din vinul ăla. Asta era acum două săptămâni.
– Și unde sunt acum?
– La Durostorum, Moskon, la Durostorum.
– Mucatra, tu râzi de mine? Cum la Durostorum? Acolo ar fi trebuit să ajungem de-abia peste trei ani. Uite și tu ce scrie pe plan.
– Știu, Moskon, dar sunt la Durostorum. Am primit mai devreme o tabulae pe care s-au desenat nenorociții cu cetatea Durostorum în spate.
– Ești sigur că nu e un fals?
– Sigur. Ăștia sunt ăia mici, Moskon, nu se născuseră când i-am băgat pe ai lor în tunel. N-aveau de unde să știe cum arată Durostorum.
– Incredibil. Dar astea sunt vești bune, nu?
– Nu, prietene. Adică sunt vești bune, că au săpat foarte mult și foarte bine, dar există și o veste proastă.
– Care?
– Idioții au terminat vinul.
– Nu-i nimic, ne spun de unde l-au luat și mai luăm tot de acolo.
– Asta e problema, că au uitat.
