Cuniculiștii nu-și negaseră niciodată rădăcinile daco-gete. E drept, luaseră în sclavie cam toate triburile din Moesia Inferioară, începând chiar cu tribul lui Rolouzis, tătăl lui Daizus și al lui Moskon. Tarbus, fratele celor doi conducători ai cuniculiștilor din Dacia, era încă sclav, la bucătărie. Dar asta nu însemna că uitaseră de unde porniseră. Își purtau părul lung, iar bărbile stufoase și încâlcite erau o mândrie pentru cuniculiști. Indiferent de rang și de anotimp, orice cuniculist purta un pileus din blană de pârș cu inserții din scalp de agatârș. În tunelurile de sub Dacia nu ploua niciodată, nu ningea, dar cuniculiștii nu renunțau la pileus nici când dormeau, de cele mai multe ori. Îi cam trăgea curentul, mai ales pe cei care lucrau sau locuiau pe lângă intrările/ieșirile din tuneluri. Altfel, hainele lor erau simple: cu excepția sărbătorilor, purtau o pereche de pantaloni din lână, de obicei negri, și cămăși de in, teoretic albe. Practic… Cămășile lor, care coborau până sub genunchi și erau despicate în laterale până la șold, aveau mânecile foarte, dar foarte lungi. O dată pe an, cuniculiștii îi rugau pe sclavi să le lege mânecile cămășilor la spate și umblau prin tuneluri strigând unul la altul „Caesar sum!“. Se distrau copios în ziua respectivă, căreia îi spuneau Imperatoris Dies și care începea în zori și ținea până atunci când primul cuniculist cu cămașa legată la spate se împiedica și-și spărgea capul. Asta se întâmpla, de obicei, târziu în noapte, dar au fost și ani în care câte unul, mai neîndemânatic, își proptea căpățâna de pereții tunelului în primele minute ale zilei, stricând distracția tuturor. Cei care făceau asta erau promovați pe loc, făcuți căpitani de oști și trimiși de urgență să lupte cu barbarii de la granițe, în fruntea unor armate de doi-trei soldați. Încă se mai așteptau vești de la acești viteji, unii trimiși în misiune cu multe zeci de ani în urmă.
Dar mândria cuniculiștilor erau încălțările. Pășind mereu pe puntea instabilă a relațiilor dintre lumea daco-getă și cea romană, cuniculiștii din Dacia combinaseră ingenios încălțările tradiționale ale celor două mari popoare, mândrindu-se cu sandincile și opindalele lor. Sandincile aveau talpă de sandală romană și șireturi de opincă, scurte, care se legau sub gleznă. Erau mai mult încălțări de interior sau de plajă. Opindalele, în schimb, erau ceva mai trainice, bune pentru drumuri lungi pe solul pietros al munților din Dacia. Aveau partea de jos asemănătoare cu opincile, făcută din pielea durabilă a balaurului moesian, și niște șireturi lungi, care se înfășurau pe picior până sub genunchi. Nu toți cuniculiștii aveau opindale, deși și-ar fi permis. Cei mai mulți erau comozi și preferau sandincile, mai ales că ieșeau arareori din tuneluri. Sclavii, care umblau desculți, ceruseră, la începuturi, încălțări. Dar renunțaseră imediat ce li se satisfăcuse cererea, fixându-i-se în talpă celui mai vocal dintre ei, cu câte șase cuie, piei de mistreț tăiate pe măsură. Problema nu erau cuiele, aparent, ci faptul că pielea de mistreț nu era curățată de păr, ceea ce făcea mersul extrem de anevoios.
Moskon stătea în officium-ul lui, tolănit pe scaunul de cuniculist principal și cu picioarele ridicate pe masă, admirându-și noile opindale care tocmai veniseră de la sutor. Îl cam strângeau, mai ales cea din piciorul drept, dar așa se întâmpla de obicei. Știa că în maximum două zile de mers aveau să se lărgească. Problema era că, de când devenise cuniculist principal, în cadrul triumviratului cu Mucatra și Dardiolai, nu-l mai lăsau să meargă pe jos, ci îl purtau de colo până colo într-o lectică foarte comodă. Din motive de securitate, spunea Dardiolai, dar Moskon era convins că vechiul lui prieten își dorea să-i controleze toate mișcările. Acest lucru trebuia să înceteze și trebuia să înceteze imediat. Hotărât, Moskon își descrucișă picioarele și dădu să le pună pe podea.
– Op, op, op! Dar ce facem noi aici, cuniculist principal? Ce facem? Încercăm să mergem?
– Dardiolai,tu ești? întrebă Moskon, uitându-se de jur împrejur.
– Eu sunt, prieten drag. Sigur că eu sunt, răspunse șeful serviciului secret al cuniculiștilor, ieșind din umbra coconarului pe care grădinarii cuniculiști reușiseră să-l planteze în officium-ul lui Moskon.
– Păi, Dardiolai, trebuie să-mi încerc opindalele. Știi, sunt noi și mă cam strâng.
– Așa spui de fiecare dată, prietene. Am început să cred că de aia își și comanzi câte două perechi pe săptămână. La început te bănuiam că ești megaloman și risipitor, dar acum sunt convins că încerci să mă păcălești și să mergi pe picioarele tale.
– Și ce vezi anormal în asta, Dardiolai?
– De ce să-ți riști viața? De ce să te expui?
– La ce mă expun, prietene? La ce mă expun?
– La atentate! Uiți că ești cel mai puternic om din Dacia, că tu conduci lumea noastră? Dușmanii îți vor răul, Moskon, vor să te ucidă!
– Ce dușmani, Dardiolai? Care dușmani? Am eu dușmani? Cine știe că eu conduc lumea? Habar n-are nimeni de la suprafață că toți sunt doar păpușile cuniculiștilor.
– Nu mai spune asta, dragul meu, nu mai spune asta. Dușmani sunt peste tot, nici nu-ți închipui. Uite, chiar ieri am împiedicat niște spioni cumani să te atace în timp ce dormeai.
– Cumani? Cine-s ăștia?
– Nu știm exact. Sunt primii doi pe care-i întâlnim. Am întrebat și la Roma și nu știe nimeni nimic. Se pare că vin de departe, din est.
– Și ce voiau?
– Să te omoare.
– Pe mine? De ce? Ce le-am făcut eu?
– Voi afla. Deocamdată nu a spus nimic concret. Doar niște bălmăjeli despre libertate individuală și, cică, despre democrație.
– Democrație? Mă faci să râd, prietene. Așa ceva nu va exista pe pământurile astea câtă vreme vor dăinui tunelurile construite de noi!
