Auzind ce spuseseră ostaticii atunci când au început să vorbească, Dardiolai se îngălbenise, se înroșise, se învinețise și se înverzise la față în doar câteva secunde. Curierul venit tocmai de sub podișul de peste păduri – trans silvae, cum i se mai spunea – se speriase destul de serios. Nu că nu-l văzuse pe șeful spionilor și contraspionilor cuniculiști reacționând așa, dar nici măcar nu auzise că ar putea vreun om să-și schimbe culorile atât de repede. Moskon, care era obișnuit cu reacțiile prietenului său, îi puse o mână pe frunte și-i vorbi liniștit:
– Dardiolai, dragule, liniștește-te. Iar faci urât. Faci ca-n poveștile lui Daizus, când ne spunea cum se petrece în tavernele din Syracusa, unde există sclavi care învârt făclii de culori diferite și fac așa, niște efecte colorate foarte interesante. Hai, calmează-te, te rog eu, că, uite, l-ai speriat și pe băiatul ăsta…
Dardiolai se calmă, cu greu, și, fără ca nimeni să se aștepte, îl luă de mână pe tânărul curier, forțându-l să se uite în ochii lui:
– Altceva? Altceva au mai zis?
– Da, dar nu imediat. Ne știu ce neam de tâmpiți sunt și ăștia, dar mi s-a părut că nu vorbesc decât la momente fixe. Când au zis asta cu Jó reggelt kívánok!, era dimineață. După aia au mai vorbit doar la prânz.
– Și ce au zis?
– Jó napot!
– Au, au, au. Incredibil! Și asta a fost tot?
– Nu.
– Ce și când au mai zis?
– Păi, așa, când afară se însera, da’ ei nu știu de unde știau, că eram în tunel, au zis: Jó estét kívánok. Oricum, ciudați rău.
– Asta e tot?
– Nu.
– Păi, și ce vrei? Să-ți smulg vorbele cu forța? Toarnă tot, băiete, toarnă tot cât mai repede!
– Când le-am dat de mâncare…
– Ce, le-ați dat de mâncare? se trezi și Moskon.
– Le-am dat, cuniculist principal, le-am dat, că așa scrie la protocol.
– Ale naibii protocoale, cum suntem noi obligați să le respectăm, prin jurământ. Ce viață am avea noi fără protocoalele alea nenorocite…
– Cuniculist principal! se sperie curierul și mai tare. Cuniculist principal! Vai, vai, vai, cum se poate să vorbiți așa, cuniculist principal? Dar oare ce ne-ar deosebi pe noi de barbari dacă n-am avea protocoalele?
– Știu, știu, iartă-mi ieșirea. Continuă, te rog. Spune-ne ce au mai spus prizonierii.
– Deci când le duceam de mâncare, de fiecare dată când le puneam tava în față sau când le-o luam, spuneau, mereu: köszönöm szépen, köszönöm szépen.
– Hmm, zise Moskon, oare ce or fi însemnând toate aceste cuvinte?
– Moskon, mai taci dracului din gură! se enervă Dardiolai. Băiete, asta e tot ce au mai zis?
– Nu, nu. Au mai zis așa: Jó éjszakát, holnap találkozunk, când i-am obligat să se culce. Și era să uit! Când a trecut pe acolo Sardia, au înnebunit toți și au început să strige după ea: kezet csókolok, kezet csókolok, kezet csókolok!
– Jaj, jaj, jaj, Jézus és Mária, jaj, jaj, jaj, începu să se tânguie Dardiolai.
– Dardiolai, ce ai? Ce s-a întâmplat? Tu înțelegi ce a zis băiatul ăsta? Ce-i limba asta? De unde vorbești tu limba asta, Dardiolai? De ce te tânguiești așa? Ce se întâmplă, Dardiolai, spune-mi, te implor!
– Jaj, jaj, jaj, prietene, am belit-o.
– De ce? Că au zis ăia că csókolok și că holnap találkozunk, de aia ești așa speriat? Nici nu știu ce înseamnă, dar nu sună amenințător. Dar cine sunt ăștia, prietene, cine sunt?
– Kelemen și Tánczos, interveni curierul.
– Cine-s ăștia?
– Cei doi prizonieri, așa au zis că-i cheamă.
– Bine-bine, așa-i cheamă pe ei, dar cine este acest trib, Dardiolai?
– Sunt ungurii, Moskon, ungurii!
– Ungurii? Hm.
