Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

De două mii de ani – episodul 50 –  

Zoom De două mii de ani – episodul 50 –  

Soarele Moesiei cobora încet înspre asfințit. În poiana din fața intrării principale în tunelurile de sub Dacia era agitație cum nu mai fusese de multă vreme. De cu dimineață, chiar, sclavii fuseseră puși să facă ordine și curățenie, pentru că frunzele copacilor se cam prăfuiseră, iar triburi și triburi de călători lăsaseră în urmă, într-o totală lipsă de respect față de natură, tot felul de resturi: ulcele și burdufuri goale, învelitorile din piele în care fusese înfășurată mâncarea, roți rupte de la care și câte și mai câte. Acum, însă, era totul așa cum trebuia să fie și până și iarba lucea ca un colț de mistreț.

Undeva, spre liziera pădurii, fusese instalat un podium, iar în centrul poienii, în legendara vatră a cuniculiștilor, tocmai se pregătea un foc impresionant din ultimii coconari, păstrați cu sfințenie prin pădurea dimprejur.

Când soarele apuse complet și în poiană se lăsă întunericul, când toți, dar toți cuniculiștii se strânseseră de jur-împrejurul vetrei, cu fața la podium, din tunel ieși o făclie ce părea să plutească deasupra pământului. Într-atât de întuneric era, încât cel ce purta făclia nici nu se vedea.

Făclia înaintă lent înspre rugul de coconari, unde se opri. Orice discuție încetase, nu se mai auzea nici cel mai mic zgomot, iar cuniculiștii aproape că-și țineau respirația. Când toți se așteptau ca făclia să coboare spre grămada de coconari, aceasta îi surprinse și se ridică înspre văzduh, rotindu-se repetat în forma semnului infinitului. Cuniculiștii nu trebuiră să aștepte prea mult și auziră un fâlfâit înfiorător de aripi. O umbră imensă plutea deasupra poienii.

O voce puternică, vocea lui Moskon, se auzi de lângă rug, iar făclia fu aruncată în sus:

– Acum, Vasile! Acum!

Din înaltul cerului, de-acolo de unde umbra fâlfâia din aripi, trei flăcări lungi porniră înspre rugul de coconari, care se aprinse imediat.

În lumina puternică ce izbucni în poiană, cuniculiștii văzură că deasupra poienii lor sacre zbura un balaur cu trei capete și cu patru picioare imense, fiecare cât un picior al podului lui Apolodor. Și mai mare le fu mirarea cuniculiștilor când își dădură seama că Moskon vorbea cu balaurul:

– Mulțumesc, Vasile. Acum, te rog, ia un loc, mai spre margine, așa, să nu strivești pe cineva din greșeală.

Iar balaurul, în a cărui existență mai nimeni nu crezuse, dădu de două ori din aripi și ateriză la marginea poienii, culcând la pământ câteva sute de copaci. Când se așeză bine, făcându-și loc cu coada, Vasile, balaurul, întinse gâturile lungi deasupra mulțimii și-și apropie cele trei capete de Moskon. Acesta, fără nici cel mai mic semn de teamă, mângâie pe rând cele trei capete ale lui Vasile:

– Băiat bun, bun băiat. Acum stai cuminte, da? Așteaptă-l pe tata, că am puțină treabă.

Cu pași măsurați, Moskon se îndreptă spre podiumul instalat la lizieră. Urcă treptele podiumului, se opri în mijlocul acestuia și păru că își trage sufletul. Dar nu stătu mult și, întorcându-se brusc spre mulțimea de cuniculiști, începu să vorbească:

– Fraților! Ne-am adunat aici, în valea lui Cozluk, pentru…

– Cine e Cozluk? vru să afle o voce din mulțime.

– …Aici, în valea lui Cozluk…

– Cine e Cozluk, cine e Cozluk? se auzi iar vocea, în timp ce proprietarul ei începu să țopăie, crezând că astfel i se aude mai bine întrebarea.

Moskon ridică privirea înspre capul din dreapta al lui Vasile, balaurul, căci acesta părea cel mai apropiat de agitatul cuniculist atât de plin de curiozități infantile. Capul drept al lui Vasile se uită spre capul din mijloc, pentru că acesta, era, totuși, cu câțiva metri mai aproape de turbulent. Iar capul din mijloc al lui Vasile coborî cu iuțeală, îl înhăță pe agitat și-l înghiți din două îmbucături rapide. O tăcere și mai adâncă decât cea de până atunci puse stăpânire pe poiană.

– Mulțumesc, Vasile, își reluă Moskon discursul. Așadar, suntem aici, în valea lui Cozluk. Cozluk nu este cineva sau ceva. Cozluk este un nume pe care l-am inventat eu, azi-dimineață. Mi se pare un nume bun. Sper că nimeni nu este împotriva acestui lucru. Este cineva împotrivă? Se abține cineva? Nu? Așa bănuiam și eu. Așadar, frații mei, astăzi este o zi măreață. Dictatorul Mucatra a fost demascat. Vasile se va ocupa de el, dar mai târziu. De altceva v-am convocat pe toți. Frații mei, aceste ultime bucăți de coconari care ard aici, în valea lui Cozluk, marchează sfârșitul unei epoci. Atunci când din acești coconari va mai rămâne doar cenușa, cuniculiștii vor dispărea de pe teritoriul și mai ales de sub teritoriul iubitei noastre Dacii.

– Nu ne omorî, nu ne da la Vasile! se auziră strigăte înfricoșate din piepturile a sute, poate chiar mii de cuniculiști.

– Nu, fraților, nu, stați liniștiți! De ce să vă dau la Vasile? Nu despre asta este vorba.

Cuniculiștii răsuflară ușurați, dar Vasile dădu nemulțumit din capete: îi era foame.

– Fraților, am fost cuniculiști suficientă vreme. Am construit tunelurile, conducem lumea, ne-am făcut treaba. Epoca cuniculismului, însă, trebuie să înceteze. Să nu uităm că toți, înainte de a fi cuniculiști, am fost daco-geți.

– Vom redeveni daco-geți? se auzi o voce timidă.

– Nu, prietene drag, nu. Nu vom fi daco-geți la loc. Acest lucru nu mai este posibil. Nu mai știm, după atâta vreme, să muncim pământul, să vânăm, să ne luptăm noi înșine, să construim ceva, să… Nu mai știm să facem aproape nimic, fraților, decât să conducem lumea. Nu mai putem fi daco-geți, nu mai putem fi nici măcar cuniculiști.

Fraților, de azi înainte suntem exe-geți!




Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
Ultimele articole
Editoriale