De la marele anunț al lui Moskon, foștii cuniculiști, care înainte de a fi cuniculiști fuseseră daco-geți (dacă nu ei, măcar niște strămoși de-ai lor), se obișnuiau încet-încet cu noua lor identitate de exe-geți. Era dificil, foarte dificil, dar nu imposibil.
Cuniculiștii, foștii cuniculiști adică, nu mai trebuiau să facă absolut nimic. Nu mai lucrau nimic, nici măcar nu mai supravegheau sclavi. Se desființaseră și gărzile de cuniculiști, armata cuniculiștilor de sub Dacia, altădată temută în toată lumea, se desființase în cadrul unei ceremonii grandioase, în care cuniculiștii își predaseră armele, unul câte unul. Armele fuseseră curățate, dezinfectate și lustruite și, atunci când părură ca noi, fuseseră date noii armate, formate din sclavi eliberați.
Așadar, cuniculiștii deveniți exe-geți nu mai făceau nimic, nici o muncă fizică. Cât era ziulica de lungă (și era cât de lungă voiau ei, pentru că, trăind în tuneluri, fără lumină naturală, își lungeau sau scurtau ziua după voință), foștii cuniculiști se plimbau prin tuneluri singuri sau în grupuri, cu mâinile la spate, gândindu-se sau discutând între ei. Analizau și interpretau, din punct de vedere filologic, filosofic, gramatical sau istoric, tot ce le cădea sub ochi sau în mână. Nu rareori, prin tunelurile de sub Dacia se auzeau astfel de discuții:
– Ia uite, frate exe get, ce este oare aceasta?
– Pare a fi o piatră, frate exe-get.
– Dar oare este o piatră sau o rocă?
– Ar putea fi și rocă, dar sunt semne mai multe care spun că este o piatră.
– Este o piatră, oare, sau o pavelă?
– Înțeleg unde bați, frate, dar dacă ar putea fi o pavelă, de ce n-ar fi o saulă?
– Iar dacă ar fi o saulă, ar fi, oare, o saulă din Tars?
– Dacă ar fi o saulă din Tars, n-ar fi posibil să audă, la un moment dat, o voce care să-i spună „Saulă, saulă, de ce mă prigonești?“.
– Ar fi foarte posibil. Atunci, însă, s-ar transforma în pavelă.
– Și pavelă fiind, ar fi la același nivel cu o piatră.
– Ar putea fi chiar o piatră sau la fel de importantă ca o piatră, da.
– Ia uite, frate exe-get, o piatră.
– Da, frate. Hai să o aruncăm în apă.
– Hai!
În marele labirint al tunelurilor de sub Dacia existau mai multe râuri și lacuri subterane, cu apa cea mai pură, cea mai curată din toată lumea. Când ajungeau la momentul aruncării pietrei sau pavelei în apă, exe-geții nu o aruncau chiar ei. Nu. Chemau pe câte un sclav din tribul Lectualilor (în timp, trăind în interior și numai în interior, lectualii își adăugaseră prefixul inte-, și așa aveau să fie cunoscuți peste milenii).
– Lectualule, te rugăm, aruncă piatra asta în apă! spuneau exe-geții.
Iar Lectalul o arunca. În acel moment, zece exe-geți, nici mai mulți, nici mai puțini, săreau în apă după piatră, încercând să o scoată înapoi. Dar, de cele mai multe ori, nu reușeau nici măcar să găsească piatra, nici vorbă să o scoată. Rămâneau însă în apă, bălăcindu-se și uitând de grijile pe care nici măcar nu le aveau.
Nu toți exe-geții, însă, erau fericiți cu viața asta nouă, plină de huzur și desfătări ale minții. Unii ar fi vrut acțiune, ar fi vrut lupte, sânge, bătălii. Și, dorindu-și astea toate foarte mult, încercau să fugă din tuneluri. Dar toate ieșirile erau păzite strașnic de noua armată de sclavi eliberați. Nu puteau fi cumpărați, mituiți, corupți sau înduplecați prin vreun mijloc să lase pe cineva să iasă. În nici un caz pe exe-geți. Dacă ieșea cineva, aceia erau sclavii, care se duceau la munci pe ogoare, prin vii, prin livezi și pe pășuni, asigurând tot ceea ce le trebuia exe-geților pentru a duce un trai îmbelșugat. Dar nici asta nu urma să mai dureze mult, căci exe-geții lucrau deja la soiuri de plante și animale care să crească și să trăiască în tuneluri, astfel încât să nu mai fie nevoie să iasă afară deloc.
O singură ieșire nu era păzită de armata de sclavi eliberați: ieșirea din valea lui Cozluk. Pe acolo încercau, așadar, exe-geții nemulțumiți să scape din tuneluri.
Acolo, însă, veghea Vasile, balaurul. Veghea, dar în același timp și dormea.
Având trei capete, Vasile se organizase în schimburi. Câte un cap făcea de strajă câte opt ore, după care trezea un alt cap, care făcea de strajă alte opt ore și tot așa. Oricine încerca să fugă din tuneluri prin valea lui Cozluk dădea ochi în ochi cu un cap de-al lui Vasile. Din tot ce-și doreau exe-geții fugari – acțiune, lupte, bătălii, sânge – n-aveau parte decât de puțin sânge. Dar nici acela prea mult, căci capetele lui Vasile mursecau eficient, aproape fără pierderi. Iar cele câteva picături de sânge care mai cădeau pe iarba din poiană erau repede linse de limbile despicate ale balaurului.
