Lumea subterană a exe-geților (care o lungă perioadă fuseseră cuniculiști, iar înainte de asta fuseseră daco-geți) era cutremurată de o informație care se răspândea cu viteză prin toate tunelurile de sub Dacia: Moskon trăgea să moară.
Moskon, legendarul conducător al exe-geților și al lumii. Moskon, fiul lui Rolouzis și fratele lui Daizus și al lui Tarbus. Moskon, soțul, printre multe altele, al măreței Sarmisa. Moskon, omul care-i călăuzise atâta amar de vreme, omul atâtor epoci de prosperitate și, desigur, progres, era pe punctul să se retragă din lumea celor vii.
– Moskon nu va muri! Moskon se va duce să conducă din umbră lumea îngerilor, spuneau unii dintre exe-geți.
– Dar oare există tuneluri în lumea îngerilor? se întrebau alții. Căci dacă nu-s tuneluri, cum va conduce Moskon lumea îngerilor?
– Sigur că sunt tuneluri. Mai mult ca sigur, cuniculiștii din ceruri au făcut tuneluri pe sub nori. De acolo Moskon va conduce lumea îngerilor.
– Sunt tuneluri sub nori? Dacă sunt tuneluri sub nori, de ce nu se văd de pe Pământ? Și chiar, atunci când nu se văd norii, unde se duce lumea îngerilor? Oare lumea îngerilor există doar atâta vreme cât există nori?
– Știi ce? Ia mai lasă-mă cu întrebările astea fără sens. Mai bine hai să vedem ce face Moskon. Poate este doar un zvon, cum au mai fost atâtea…
Și, într-adevăr, mai circulaseră multe zvonuri despre moartea lui Moskon, mai ales în ultimii 50 de ani, de când cuniculiștii deveniseră exe-geți. Nu-și dorea nimeni ca Moskon să moară. În nici un caz, dar foarte mulți se întrebau oare cât va mai trăi, pentru că era cu adevărat foarte, dar foarte bătrân.
În 271, când Aurelian hotărâse să-și retragă legiunile din Dacia, din cauză că tribul lui Rolouzis furase tabulae-le cu legile municipale din Troesmis, Moskon avea 15 ani. Cu un an înainte, la sărbătorile tricentenarului furtului tabulae-lor, nimeni nu-i dădea vârsta de 315 ani. Părea chiar mai tânăr decât fiul lui, Dardiolai, care avea doar 80 de ani.
Toată lumea știa că Moskon folosise rețetele secrete împotriva îmbătrânirii pe care le aflase de la Mucatra. Atunci când Mucatra fusese sfârtecat de către cele trei capete ale lui Vasile, avea, el însuși, peste 500 de ani. Mucatra îi prinsese pe Burebista și Deceneu, pe Scorillo și pe fii-su, Decebal, ca și pe toți ceilalți șefi de triburi daco-gete mai însemnați. Dacă nu s-ar fi visat dictator, dacă planurile lui n-ar fi fost descoperite de către Moskon, probabil că Mucatra ar mai fi trăit încă multă vreme. Dar, pentru că se lăcomise, Vasile fusese singura soluție.
După dispariția lui Mucatra, exe-geții se așteptaseră că Moskon să trăiască cel puțin la fel de mult, beneficiind de leacurile secrete, pe care numai el le mai cunoștea. Trăiau și ceilalți exe-geți, foști cuniculiști, mult, datorită vieții sănătoase pe care o duceau în tuneluri, dar nici unul nu trecea de 150 de ani. Moskon, însă, se gândeau ei, va atinge 8-900 de ani, poate chiar 1.000. Dar, iată, la doar 316 ani, cel mai măreț lider al acestor locuri era pe patul de moarte.
Exe-geții de sub întreaga Dacia se strângeau de câteva zile în zona inițială a tunelurilor, acolo unde începuseră săpăturile sub conducerea lui Daizus. Atunci când se strânseră absolut toți exe-geții în fața apartamentului lui Moskon, apăru Dardiolai, cu o făclie în mână, și îi conduse pe toți, în liniște, în valea lui Cozluk.
În 50 de ani nu se schimbaseră prea multe în valea lui Cozluk. Până și Vasile își găsise locul și nu mai distrusese de multă vreme vreun copac. Doar podiumul din acea seară în care Moskon anunțase transformarea din cuniculiști în exe-geți nu mai era. Adică era, dar nu mai era un podium simplu, de lemn, ci o construcție masivă, din piatră. În centrul podiumului era un pat, tot din piatră, învelit în cele mai fine țesături exe-gete. În mijlocul mai multor perne mari, pe pat se zărea, cu greu, un bătrân micșorat de vârstă, în care exe-geții îl recunoscură, într-un târziu, pe Moskon.
Moskon părea că doarme, așa că exe-geții care ieșeau din tunel se adunau cu grijă în fața podiumului, ca să nu-l trezească. Din când în când, Vasile mai arunca câte o flacără înspre cer, luminând poiana ca ziua.
Atunci când și ultimul exe-get ieși din tunel și se așeză la locul lui din poiană, liniștea era atât de profundă încât se putea auzit zgomotul unei frunze care cade încet pe pământ. Dar nu asta se auzi, ci un sunet mult mai puternic, provocat de Moskon, care-și dregea vocea.
Spre surpriza tuturor, bătrânul acela firav, care de-abia părea că respiră, se ridică în capul oaselor și pocni scurt din degete. Vasile, care stătea în spatele podiumului, își aplecă încet capul din mijloc, până la marginea patului de piatră, iar Moskon încălecă pe gâtul lung al balaurului, îndemnându-l apoi pe acesta să-l ridice deasupra mulțimii.
– Frații mei! auziră exe-geții din înalturi, din spatele flăcărilor pe care Vasile le aruncase pe nări. Frații mei! Acum un an, la tricentenar, mi-am dat seama că greșesc. Mi-am dat seama că merg pe urmele dictatorului Mucatra, iar asta nu este bine. Frații mei! Nimeni nu trebuie să trăiască și să conducă lumea atât de multă vreme. Nu e bine. O viață de 150 de ani este mai mult decât suficientă pentru a influența omenirea în bine. După aia – cazul meu – o iei razna și te preocupă mai mult opindalele. Nu, fraților, nu asta este menirea noastră. Noi trebuie să conducem lume înspre bine, să ne preocupe doar cum să le facem oamenilor ăstora, care nu se pot conduce singuri, viața cât mai ușoară. Dacă deviem de la curs, dacă ne dedăm frivolităților, ne ratăm tocmai această menire. Fraților! Anul trecut, după sărbătoarea tricentenarului, am decis să nu mai folosesc leacurile de viață lungă ale lui Mucatra. Am ars toate papirusurile care conțineau rețetele, am distrus toate ingredientele. Nimeni pe lumea asta nu va mai putea să refacă aceste leacuri. După ce eu nu voi mai fi, fraților, vă veți alege un nou lider, iar când acesta nu va mai fi veți alege altul, și altul, și altul. Sunt sigur că veți alege înțelept, pentru că nu aveți cum altfel să o faceți. Doar sunteți exe-geți. Veți conduce lumea, fraților, atâta vreme cât va fi nevoie, până când cei de la suprafață vor fi, la rândul lor, îndeajuns de înțelepți ca să se conducă singuri. Dar nu vă așteptați ca lucrul ăsta să se întâmple prea curând. Frați exe-geți! Nu las nimic la voia întâmplării. Am să vă spun, acum, și cum vă veți da seama că cei de la suprafață se pot conduce singuri. Vasile, te rog!
Capetele laterale ale lui Vasile ridicară din stânga și din dreapta podiumului niște mănunchiuri imense de plante, așezate din timp acolo, și le aruncară deasupra mulțimii, răsfirându-le cu suflarea. Atunci când fiecare exe-get ținu în mână una dintre aceste plante, capetele lui Vasile se retraseră, iar Moskon vorbi din nou:
– Fraților, aceasta este menta. Este o plantă care, acum, nu prea crește în Dacia. Voi trebuie, în următorii ani, să o răspândiți printre cei de la suprafață. Să le-o plantați în curți, să le-o lăsați în fața bordeielor, să îi faceți să se împiedice de ea și să o miroasă, apoi să o guste. Frații mei, aceasta este planta care vă va ajuta să vă dați seama când oamenii de deasupra se vor putea conduce singuri. Le veți da menta și îi veți urmări atent, oricât va dura. Veți vedea că vor face din ea ceai, vor face înghețată, sirop, o vor folosi la gătit. În fine, nici nu contează. Cei mai mulți, însă, îi vor da o altă întrebuințare. Pe ăștia trebuie să-i urmăriți cu atenție. Frați exe-geți, când se vor obișnui cu menta, cei mai mulți dintre cei de la suprafață vor începe să o frece. Între degete, în palme, vor face-o cum le va fi lor mai comod, dar asta vor face: vor freca-o. Vor face asta sute de ani. Sute, poate chiar mii.
Nu-i scăpați din ochi nici o clipă. Atunci, fraților, când cei de la suprafață nu vor mai freca menta, e semnul că se vor putea conduce singuri! Atunci și numai atunci predați-le propriul destin în propriile mâini, acele mâini care nu vor mai fi ocupate să frece menta. La revedere, fraților! Adio!
Și, spunând acestea, Moskon îi dădu lui Vasile un scurt semn din genunchi, iar balaurul se înălță în aer, zburând înspre răsărit.
*
Când soarele dădea cu adevărat să răsară, Vasile coborî ușor înspre pământ și-l lăsă pe Moskon pe nisip. În dreapta lor, cum stăteau cu fața la soare, se afla apa numită Danubiu, iar în fața lor era marea în care se vărsa Danubiul.
Moskon și Vasile așteptau ca discul soarelui să se ridice deasupra mării, ca în fiecare dimineață, și nu erau atenți la nimic altceva. Din tufișurile de la marginea nisipului, din spatele celor doi, apăru un pitic bărbos, cu o cange în mână. Văzându-l pe Vasile, piticul începu să se furișeze, târându-se pe burtă înspre balaur. Când ajunse chiar lângă corpul lui, piticul sări dintr-o dată în aer și, uimitor de precis în mișcări, înfipse cangea drept în inima lui Vasile.
Când își auzi prietenul horcăind pe toate cele trei guri ale sale, Moskon se rupse din visare și se întoarse să vadă ce se întâmplă. Îl zări pe piticul bărbos cum înfige cangea și mai adânc, și mai adânc, și prinse momentul în care Vasile își dădea ultima suflare. Când Vasile închise cei șase ochi pentru totdeauna, Moskon duse dintr-o dată mâna la piept, unde simțea o durere ascuțită, și se prăbuși în genunchi. Piticul bărbos îl văzu și, smulgându-și cangea din trupul balaurului, se îndreptă spre Moskon, care își strânse ultimele puteri pentru a vorbi:
– Mi-ai ucis balaurul, nenorocitule! Mi-ai ucis balaurul, l-ai ucis pe Vasile.
– L-am ucis, da.
– Cum te cheamă, cretinu’ dracului? Care este numele tău?
– Gheorghe! spuse piticul mândru. Eu sunt Gheorghe.
– Gheorghe, am o singură rugăminte la tine…
– Spune, moșule.
– Gheorghe, când o să te apuci să te lauzi că mi-ai ucis balaurul, să le spui tuturor că erai călare, lua-te-ar naiba de stârpitură, mai apucă să spună Moskon, căzând răpus lângă trupul fără viață al ultimului său prieten adevărat.
Sfârșit
