În 1996, cînd au venit la putere, țărăniștii l-au pus premier pe Victor Ciorbea. Fostul sindicalist tocmai cîștigase primăria Capitalei. A lăsat primăria și s-a dus la Palatul Victoria. Îi știam pe cîțiva din guvern. La început mi-l lăudau pe Ciorbea. Ce tip metodic! Ce viziune pe el!
După vreo cîteva luni, unul dintre ei, scriitor, îmi zice, frînt, că vrea să se care de la guvern. Ședințele lui Ciorbea țineau cîte 12 oare pe puțin, de uitau miniștrii la sfîrșit ce discutaseră la început și plecau noaptea acasă, năuci de cap, în timp ce premierul ar mai fi stat la vorbă cu ei. Ciorbea avea lentoarea neobosită a unui spărgător de gheață pentru care fiecare metru străbătut înseamnă un sprint către țintă.
Așa că dacă în primele săptămîni părea metodic și dornic să aprofundeze subiectele de la ordinea zilei, ulterior unii dintre miniștrii lui ajunseseră la concluzia că pricepea greu ce i se spunea și începuseră să-l fitilească.
Cînd fostul lider sindical a început să ia măsuri economice drastice, de ieșeau sindicaliștii în stradă, țărăniștii care-l puseseră prim ministru au început să caute pe altcineva, fiindcă ajunseseră la concluzia că pălăria de premier era atît de mare pentru capul lui Ciorbea, încît îi cădea pe ochi. Îi spun ei să-și dea demisia. Ciorbea se ține tare. Îi zice și președintele Constantinescu să se retragă. Ciorbea nici atît: avea o misie față de popor! La ședința de guvern fatală, cînd premierul începe cu misia pe care o avea, vreo cîțiva membri ai cabinetului îi spun că asta era părerea lui, nu și a lor. Drept care ei au rămas, iar Ciorbea a plecat, după cel mai emoționant discurs pe care îl ținuse de cînd era premier.Ce-i drept, cam lung.