Psihologii trăiesc din poveștile altora, pe care le povestesc apoi ei înșiși, sub formă de cazuri. Unii cu talent, alții fără. Cei din urmă spun că ei sînt oameni de știință și că nu se coboară la frivolități literare sau la popularizări pentru profani. Aurora Liiceanu, pe care n-o deranjează să scrie și pe înțelesul profanilor, îi împarte pe psihologi în două categorii: inculți și culți. Cei din prima categorie disprețuiesc literatura în numele științei lor și zic despre scriitori că ar fi niște psihologi amatori care tulbură apele științei lor. Ceilalți, mai puțini, recunosc fără complexe că au învățat multe de la scriitori și de la intuițiile lor despre sufletul omului. Mai demult, cînd am zis aici că Aurora Liiceanu e o Șeherezada a psihologiei, tot soiul de diverși au încercat s-o întărîte împotriva acestei asemănări care ar fi lovit în seriozitatea ei de psiholog, cercetător la institutul de profil al Academiei Române. Or, după părerea Aurorei Liiceanu, dacă Șeherezada nu s-ar fi priceput la psihologie, sultanul misogin cu care s-a măritat i-ar fi tăiat și ei capul după o noapte de amor, cum făcuse cu nevestele sale dinainte. Chiar dacă nu se crede scriitoare, fiindcă n-o interesează trucurile acestei meserii și o enervează vanitatea practicanților ei autohtoni, Aurora Liiceanu scrie proză cu un talent pe care și l-ar dori mulți dintre confrații de azi ai Șeherezadei.
În cartea care i-a apărut de curînd, Ea și El. Biografia unei relații, Aurora Liiceanu a scris un roman non-ficțional despre o poveste de dragoste, care însă funcționează după toate regulile unui roman clasic al cărui autor se pricepe la psihologie. Personajul Ea se duce la prietena ei, care e psiholog, și i se plînge că a fost părăsită de El, după o relație care a durat zece ani. Prietena, care povestește „cazul”, reconstituie ședințele prin care încearcă să o vindece pe Ea de „durerile iubirii”. El e personajul absent, pe care cele două îl foarfecă în fel și chip, încercînd să priceapă de ce s-a despărțit de Ea, după zece ani. E o poveste de vară-toamnă a vieții, mai încurcată decît ai bănui. El e însurat și trăiește în altă țară. Ea e singură, aici. El nu divorțează de dragul Ei. E drept că nici Ea nu-i cere așa ceva. Petrec împreună o lună pe an, într-o clandestinitate lipsită de obligații și de apăsări morale. Așa că atunci cînd El renunță la această relație, întorcîndu-se cu totul la nevasta pe care a înșelat-o cu succes timp de zece ani, nu poți să nu te gîndești că asta e soarta multor amante „din concediu”. La un moment dat, El obosește de atîta clandestinitate și renunță la dragostea lui secretă, chiar dacă iubirea pentru Ea nu s-a terminat. El nu apare niciodată în carne și oase în carte, ci doar prin scrisori, cum să le zic, clasice, trimise în plic, prin e-mail-uri și prin citate. E răsucit pe toate fețele, de la distanță, astfel încît cititorul habar n-are cum o fi, de fapt, personajul.
Cu un umor de care nu profită îndeajuns, Aurora Liiceanu întoarce pe dos poveștile despre misterele femeilor din romanele de dragoste, pentru a cerceta misterele unui El pe care povestitoarea-psiholog încearcă să le priceapă împreună cu „pacienta” sa, în timpul ședințelor în care fac împreună autopsia unei povești de dragoste. Așa că cititorul căruia îi plac „cazurile” din cărțile Aurorei Liiceanu va fi la fel de încîntat de El și Ea ca un cititor de romane de dragoste „adevărate”, născute din imaginația autorilor.
Aurora Liiceanu, Ea și El. Biografia unei relații, Editura Polirom, 2016.