Era vag poet, oarecum prozator și devenise numismat pasional. Făcuse parte din grupul oniricilor, dar sărise din barca lor cînd Securitatea începuse să se intereseze ce hram purta onirismul. I se spunea Iulică, două chenzine fiindcă era bănuit că trecuse de la onirism la securism, de unde mai lua o leafă, pe lîngă salariul de la revista unde era redactor. În colecția lui de monede, la loc de cinste se găseau cele emise de împăratul Iulian, supranumit Apostatul, pe care poetul-numismat le arăta celor care-i treceau pragul spunîndu-le: Asta e adevărată! Asta e falsă, dar e o raritate, după cum îl asiguraseră cei de la care le cumpărase. Cea mai importantă dintre monedele emise de imperialul său omonim era însă cea pe care i-o făcuse cadou Nichita Stănescu, de ziua lui. Nichita, care trecuse înaintea lui la numismatică, achiziționa la prețuri mari tot soiul de știfturi, cu care se lăuda printre admiratorii săi. Iulian poetul avea un orgoliu oscilant. Dacă i se părea că interlocutorii lui nu-l luau în serios ca scriitor, trecea de la un „eu“ îngăduitor la un „noi“ amenințător și sugestiv cu care-i făcea să înghețe pe cei mai slabi de înger. La doi ani după revoluție, cînd a ajuns în trupa de funcționari ai Guvernului, Iulian poetul se lăuda că, dacă n-ar fi fost cei ca el, nu s-ar fi întîmplat nici o revoluție și că el se lăudase, ca numismat, cu monedele împăratului apostat ca un semn că era de mult pregătit să întoarcă armele pentru adevărata credință.
De la onirism la securism
