Cum de au putut ajunge legionari niște tineri intelectuali străluciți, care la început nu voiau să se amestece cu politicienii, dar care s-au lăsat vrăjiți de extremismul Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu și apoi remorcați de urmașul lui, Horia Sima? Cînd îi puneam întrebarea asta lui Z. Ornea, și înainte, și după ’90, cumpănitul istoric al tuturor curentelor literare și politice de la noi de pînă la cel de-al doilea război mondial îmi spunea că la mijloc era o treabă mult mai complicată decît se vorbea la noi, mai mult din auzite. Au trecut douăzeci de ani de cînd a apărut prima ediție a cărții lui despre anii ’30. Mulți s-au făcut că n-o văd, fiindcă nu era un text părerist, cu care te puteai lua la ceartă, opunîndu-i părerile tale, ci o carte în care Z. Ornea cita pe larg din articolele și din cărțile protagoniștilor săi.
Văd că acum unii îi scot, postum, ochii istoricului, acuzîndu-l că ar fi fost prea blînd cu celebrii împricinați ai acelor vremuri. În comparație cu multe dintre citatele pe care le dă autorul, pline de insulte, amenințări, miștocăreli veninoase sau golănii de presă, textul lui Z. Ornea pare de o politețe excesivă. Nu vreau să mă gîndesc însă ce-ar fi fost această istorie dacă autorul ei s-ar fi pus la mintea pamfletarilor furioși din anii ’30 și ar fi prezentat și comentat sulfuroșeniile lor într-un limbaj la fel puturos. Treaba istoricului e să nu-și piardă stilistic cumpătul, indiferent de simpatiile și antipatiile sale, ci să prezinte cît mai onest faptele și vorbele celor despre care scrie, lăsînd în seama cititorilor reacțiile pamfletare și omeneștile enervări asupra ziselor și făcutelor personajelor istoriei sale.
Ceea ce nu i se poate refuza însă istoricului e punctul de vedere din care reconstituie lucrurile. În cazul lui Z. Ornea, acest punct de vedere e al unuia care susținea democrația dinspre stînga și care, pățit, nu înghițea dictatura partidului unic, indiferent de culoarea politică a partidului cu pricina.
De unde li s-a tras tinerilor intelectuali de la noi slăbiciunea față de legionari și, apoi, înregimentarea în partidul Căpitanului, ajuns ulterior pe mîna lui Horia Sima? După Z. Ornea, cei mai mulți dintre ei, studenți și discipoli ai lui Nae Ionescu, l-au urmat pe profesorul de metafizică atunci cînd acesta, din susținător al regelui Carol al II-lea, a trecut de partea legionarilor, fiindcă regele și camarila sa nu mai ascultau de sfaturile lui Nae. Asta n-ar fi fost prima piruetă politică a ambițiosului brăilean, căruia îi plăcuseră și dictatura lui Stalin, și PNȚ-ul, cu speranța că ar fi avut de tras un ce profit de pe urma textelor lui de susținere doctrinară.
Morți de admirație față de Nae Ionescu, studenții lui s-au ținut după el, de la extrema stîngă la dreapta extremă, crezînd în inspirația lui politică. Ba, unii dintre ei i-au luat-o înainte, aruncîndu-se în brațele Căpitanului, chiar dacă idolul lor politic și echipele lui de șoc făceau politică trăgînd cu pistolul în adversari. Cîțiva dintre învățăceii lui Nae au murit pe front, trimiși în linia întîi de Ion Antonescu, alții au fost expediați în străinătate sau au fugit pe cont propriu, străduindu-se să facă uitat trecutul lor legionar. Cei mai mulți dintre cei rămași în țară au fost băgați în pușcărie de noul regim, al altui partid, la fel de unic precum fusese cel care-l susținuseră.
- Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Ed. Cartea Românească, 2015.