Tinerețea dă buzna. N-are răbdare și bine face. Văzînd și văzînd că amicii mei debutează, iar eu rămîn de căruță, mi-am luat inima-n dinți și l-am sunat pe Florin Mugur. "Am și eu un volum", am zis, cu superbie. Poetul era blînd, hîtru și prietenos. Mi-a luat cartea și a citit-o. "Hai, zice, să mergem la Preda." M-am dezumflat. Nu credeam să aibă timpmarele Marin Preda să se uite pe niște versuri ușchite. "Nu zi vorbă mare, i-am vorbit. O să te publice."
De la Mugur știam o vorbă: "Pune ștacheta sus, cît mai sus. Bate-te cu marii poeți ai lumii, nu cu netoții. N-ai să-i sari, dar ai să fii sus, cît de sus poți." Așa că zilele de profesor la Galați s-au înseninat. Iar cînd elevii dintr-a șasea, cu care vorbisem despre comparații și limitele lor, mi-au făcut o surpriză, am luat-o ca pe un semn favorabil. Gătiseră scaunul profesorului cu hăinuță, cravată de pionier și ghete în cele patru picioare. "Ce e asta?" "E ăsta, au zis ei. E Gică." Le vorbisem despre copacul Gică al lui Nichita Stănescu și voiau să-mi arate că se poate și cu un scaun. "Gata, mi-am zis, e clar că o să public la Cartea Românească." Era luna mai a lui '80, urma să împlinesc 26 de ani, ce mai, destinul îmi făcea semn.
M-am dat bolnav, i-am rugat pe prieteni să-mi țină orele și m-am urcat în tren. Dacă ați ști cum construiam în cap o întîlnire… "Trebuie să-i dau ceva?" Mugur a rîs. "Stai cuminte, sînt ăia care deschid ușa cu capul și care aduc destul. Vii vineri, să nu ne bată nimeni la cap."
N-a fost să fie. În noaptea de 15 spre 16 mai, Marin Preda murea în camera lui de la Mogoșoaia.
