Mă întorc pentru a treia oară la japonezul Ryu Murakami. După ce-am scris despre două dintre romanele lui, acum – despre o antologie de povestiri. Toate cele 15 texte sînt scrise la persoana întîi, iar patru dintre autorii de hîrtie ai acestor povestiri sînt femei. Prostituate sau, una dintre ele, cu ocupația în curs de precizare, tipele sînt inteligente, culte și lovite de soartă. Cinice mai mult pentru a-și ascunde sensibilitatea – rănită, cum altfel? –, decît din convingere. Ciudate într-un fel simpatic și bîntuite de tristețe.
Feministele mai bănuitoare l-ar putea taxa pe Murakami întrebîndu-se procentual de ce doar unul dintre bărbații care-și spun poveștile aici se îndeletnicește cu prostituția: un camionagiu care-și descoperă cu mare întîrziere vocația de travestit, de pe urma căreia cîștigă ceva bani într-un club de homosexuali. Unul e romancier, patru sînt regizori, un publicitar, mai apar și un chelner, un baterist ratat, plus un idiot obsedat sexual care-și face de lucru în farmacia maică-sii. Cîteva personaje trec dintr-o povestire în alta. Cel mai des face asta, fără să știe, un jucător de baseball, o celebritate în Japonia, fiindcă e favoritul cîtorva dintre povestitorii lui Murakami.
Toate cele 15 texte din Tokyo Decadence fac parte din categoria celor ce „nu se pot povesti“, cum îi explică lui Holly Golightly tînărul scriitor din Mic dejun la Tiffany, cu aproape douăzeci de ani înainte ca Murakami să se apuce de scris. Sînt „relatări“ fără pretenții literare, bătrîna convenție încă funcțională de care se folosește cu umor amărui R.M. în povestirile sale. Chiar și romancierul lui de succes care oralizează despre sine însuși face asta. Trece de la una la alta, pornind de la enervarea că un impostor se dă drept el: oferă autografe pe cărțile lui, se culcă cu admiratoarele romanelor sale, ba chiar pe una dintre ele șarlatanul a lăsat-o însărcinată. Asta e, de altfel, singura naivă care află că a căzut victimă unui escroc sentimental, dar cînd îl întîlnește pe el, adevăratul romancier, tipa recunoaște că e îndrăgostită de celălalt, pe care l-a crezut autorul cărților ei favorite. De aici ajungem la un expert în computere și la Borges, nu scriitorul, ci un supercomputer, apoi la un meci de baseball și, trei zile mai tîrziu, la o convorbire telefonică din partea victimei care a căzut la pace cu impostorul („Sînt romancier“). Povestirea asta e cea mai apropiată de formatul clasic. În celelalte, naratorii lui Murakami relatează cu mai multă sau mai puțină naivitate diverse chestii care li se întîmplă, încît cititorul e cel ce reconstituie o poveste din ceea ce spun ei printre altele, despre sex, violență, omoruri, droguri, filme, picturi, dansuri cubaneze și muzici.
Pariez că cititorii cărora le plac povestirile cu poantă finală se vor simți frustrați de sfîrșitul majorității textelor lui R.M. Unii ar putea spune chiar că prozele astea se termină în „coadă de pește“, fiindcă le lipsește întorsătura din final, aceea care închide povestirile în format clasic. Cei ce au oarece pretenții teoretice vor spune că e vorba despre povestiri cu final deschis. De fapt, ceea ce vor să zică povestitorii lui Murakami nu e o întîmplare anume, ci ceea ce li se întîmplă lor, fără deznodămînt. Relatarea întîmplării se termină cu cîteva rînduri înainte de final, în timp ce povestirea se încheie cu aproximarea unui sentiment, a unei stări de la care a pornit totul sau pur și simplu în cheie parodică, spre ușurarea cititorilor care-și rezolvă perplexitățile de lectură cu șperaclul postmodernismului și care de astă dată au nimerit bine, în pasionanta decadență din Tokyo.
Ryu Murakami, Tokyo Decadence, traducere de Roman Pașca, Editura Polirom, 2024.
1.008 vizualizări
