Am să fac la început un rezumat de „cancel culture“ ori „freedom of speech“ din ultima perioadă.
- Jimmy Kimmel, realizator TV la ABC, suspendat pe termen nedefinit în septembrie 2025, după comentarii politice legate de asasinatul lui Charlie Kirk; decizie accelerată de presiuni politice și critici din partea conservatorilor și a FCC (Federal Communications Commission);
- Matthew Dowd, analist politic la MSNBC, a fost concediat în septembrie 2025 după ce a sugerat în direct că discursul „plin de ură“ al lui Charlie Kirk ar fi contribuit la tragedia care l-a vizat;
- Karen Attiah, editorialist la Washington Post, a fost concediată tot în 2025 după postări pe rețelele sociale interpretate politic față de cazul Kirk, redacția invocînd încălcarea politicilor interne de comunicare publică;
- Terry Moran, corespondent ABC News, a fost concediat în 2025 pentru postări critice față de Donald Trump și Stephen Miller; ABC News a invocat încălcarea standardelor de neutralitate profesională.
Ăștia sînt „democrații“ sau criticii lui Trump. Hai să vedem ce s-a întîmplat în perioada anterioară.
- Mark Halperin, fost analist la MSNBC și ABC, a fost concediat după acuzații de comportament neadecvat și comentarii controversate cu subtext politic, însă majoritatea cazurilor au implicat ulterior aspecte etice și publice legate de linia editorială centristă vs. progresistă, nu doar opinii politice explicite;
- Bari Weiss, editorialist la The New York Times, a demisionat în 2020 invocînd presiuni interne pentru abordarea subiectelor cu „corectitudine ideologică progresistă“ și pentru exprimarea unor opinii conservatoare sau critice la adresa stîngii. Deși nu a fost concediată, cazul reflectă climatul de tensiune politică în media liberală;
- Glenn Greenwald, co-fondator la The Intercept, a părăsit propria redacție în 2020 acuzînd cenzura legată de opinii critice la adresa Partidului Democrat și a politicilor lui Biden; nu a fost practic concediat, însă gestul a fost interpretat drept reacție la controlul editorial.
(Fac aici o paranteză. Demisiile și concedierile explicite pe motiv de opinii politice sub administrații democrate au fost mai puțin vocalizate public decît cele din perioada republicană, însă climatele de cenzură editorială și presiuni de „aliniere ideologică“ au declanșat cazuri notabile de pierdere a funcțiilor sau marginalizare. Am închis paranteza.)
Și hai s-o luăm la vale și să descîlcim acuzațiile reciproce de cenzură. Căci, orice s-ar spune, a fost și este și tinde să devină un fenomen global, nu numai în regimurile autocrate, dar și în statele care se lăudau pînă mai ieri cu ditamai democrația.
Principala problemă e, precum se vede, libertatea cuvîntului. Firește că nu sînt atît de fraier încît să cred în insuportabila ei ușurătate. Noi înșine nu dăm pe goarnă chiar tot ce gîndim. Nici la crîșmă, nici în pat. Poate nici în somn.
Dar, în materie de păreri, impresii, bîrfe, colportări, sîntem primii pe linie. La fel stau lucrurile și în mass-media. Ești liber să zici ce te lasă politețea sau cei șapte ani de acasă, însă mai trebuie și locul potrivit, la timpul potrivit. Oamenii au păreri? Păi, și trusturile de presă au păreri. Le bați la ușă cu toate convingerile, la pachet. Iar echilibru e atunci cînd toate părerile (alba-neagra) se completează. Nașpa e cînd numai o tabără are întotdeauna dreptate și, afurisită coincidență, dreptatea e musai de partea puterii politice. Oricît de straniu ar părea, aici nu deosebesc vreo tabără bună de una rea. Fiecare vrea puterea și adevărul, oricît de stîlcit, de partea sa. Însă ceea ce se întîmplă nu e adus cu hîrzobul din cer. Principiile democratice (alea care se trag de șireturi cu libertatea de expresie și conștiință) au cam fost călcate în picioare. Ba un actor, ba un scriitor, ba vreun jurnalist, ba vreo persoană particulară – ce pica în plasa ideologică, aia cu ochiuri tot mai largi –, toți, pe rînd, erau exponenții răului absolut. Ai imoralității absolute. Dreptul la apărare era șters cu buretele și impresia generală a fost, încet-încet, cea a discriminării. Au apărut subiecte tabu, persoane tabu, cuvinte tabu și toată cohorta de mici inchizitori. Dar, tanda pe manda, cîtă vreme abuzurile au fost expuse publicului, fiecare a avut măcar libertatea de a-și exprima o părere.
Însă ce se întîmplă în ultimul an e la un alt nivel. La bază stă credința că orice împotrivire, orice critică, orice îndoială știrbesc viitorul luminos, propagă slăbiciunea și trădarea nației. Orice s-ar spune, noile politici corporatiste și prezidențiale și-au învățat bine lecția. Profesorii au fost buni. Iar rezultatul nu mai e critica sau polemica, ci dispariția insului nedorit din orizontul public…
Mai ieri, republicanii răcneau de mama focului, așa cum azi, ridicînd steagul veștejit al libertății, democrații strigă și ei ca din gură de șarpe „Cenzură!“. Ghețișoara democratică se crapă și cineva, nu spui cine, se pregătește de zor să stingă lumina.