Se întâmplă ceva, de la o vreme, ceva ce trece neobservat, ocupați fiind cu analiza la virgulă a protocoalelor, a amendamentelor la legile Justiției și a declarațiilor și calculelor preelectorale pe care le fac unii și alții.
În timp ce lumea se pleacă după diverse fente și se concentrează asupra câte unui singur subiect, pe care-l toacă de dimineață până seara, țara, care se poate concentra asupra mai multor lucruri în același timp, o ia într-o direcție necunoscută și ușor încețoșată.
Procesul a început
cu multă vreme în urmă, dar a avansat lent și sub nivelul radarelor, cât să treacă neobservat. Indiferent că s-a numit regionalizare sau a purtat, de-a lungul vremii, alte nume, în final tot despre aia e vorba: trecerea deciziei de la nivel central la nivel local, în proporție cât mai mare.
Rămâne de discutat cât de bun e acest transfer sau dacă el poate fi făcut în absolut toate domeniile, fără a exista pierderi pe care ulterior le vom regreta. Deocamdată, însă, pare imposibil să vorbești despre descentralizare în condițiile în care resursele financiare ale autorităților locale au scăzut catastrofal ca urmare a revoluției fiscale înfăptuite în vremea cuplului Tudose-Mișa. Cu bani mai puțini ca niciodată la dispoziție, autorităților locale le este greu în momentul ăsta să asigure în mod decent finanțarea domeniilor pe care deja le controlează în urma descentralizării.
A fost ceva vâlvă la început de an, când s-au prins primarii și președinții de Consilii Județene că rămân fără bani, dar au venit repede promisiuni de rectificare bugetară și lucrurile s-au calmat, deocamdată. Așa că descentralizarea continuă cu motoarele turate corespunzător. Direcția în care merge nu pare a fi, însă, cea bună.
O discuție extrem
de aprinsă are loc zilele acestea pe marginea descentralizării din cultură. Practic, o parte a Guvernului, presată corespunzător de unii responsabili locali, trage tare pentru ca Direcțiile Județene pentru Cultură să treacă în subordinea autorităților locale.
“Da, și ce mare șmecherie?”, vă veți întreba. Ce mare lucru fac Direcțiile alea Județene de Cultură de nu pot decât dacă depind de minister? De ce s-ar simți umilite dacă ar trece în subordinea Consiliilor Județene? Ce, cultură nu se face decât la București? Adică atâția mari oameni de cultură români, născuți în orașe mai mici, ba chiar în sate, sunt oameni de cultură inferiori? Ce, Eminescu o fi fost vreun inferior pentru că s-a născut la Ipotești? Nu, că nu înțelegem care-i problema descentralizării culturii.
De fapt, Direcțiile
Județene de Cultură nu se ocupă nici de scriitori, nici de pictori ori muzicieni, n-au în grijă teatrele sau ansamblurile folclorice. Nu se ocupă nici măcar cu gestionarea bibliotecilor ori a muzeelor. Toate astea au fost deja descentralizate și sunt controlate și finanțate la nivel local. Direcțiile Județene de Cultură au în păstorire, de fapt, o chestie care nu se prea vede și, dacă n-ar fi destul de bine păzită azi, probabil că în viitor nu s-ar mai vedea deloc. DJC-urile se ocupă, așadar, de patrimoniu.
Monumentele istorice, clădirile de patrimoniu, siturile arheologice și altele din aceeași zonă sunt, în zilele noastre, vegheate de către puținii angajați ai Direcțiilor Județene de Cultură, care țin de Ministerul Culturii și Identității Naționale. Pentru că DJC-urile nu sunt niște birouri sau direcții în niște Consilii Județene sau primării mai mari, încă mai avem o parte a trecutului nostru în picioare, sub formă de monumente istorice, clădiri de patrimoniu și așa mai departe.
Mulți dezvoltatori imobiliari, constructori sau întreprinzători îi au pe lista de blesteme pe cei din Direcțiile de Cultură. Datorită lor (din punctul nostru de vedere) sau din cauza lor (din punctul de vedere al anterior amintiților), civilizația, sub formă de blocuri moderne din oțel și sticlă sau doar beton și termopan, nu a luat locul clădirilor vechi, a ruinelor antice ori medievale.
Faci ochii roată asupra țării
și nu vezi decât patrioți. Oameni care, atunci când vorbesc despre trecutul glorios al țărișoarei, au ochii în lacrimi. Mulți dintre ei au fost mândri că sunt români, acum două campanii electorale, așa că probabil mai sunt și azi. Dar tot printre ei îi poți găsi pe cei care fac presiuni pentru a scăpa de chingile acestor încremeniți din Direcțiile de Cultură care le pun piedici în dezvoltarea zonelor pe care le păstoresc. Care nu înțeleg că vechiturile alea de case, că bolovanii ăia nu înseamnă istoria țării, ci niște rămășițe insalubre ale trecutului îndepărtat. Istoria se găsește în cărți, băi, nu în centrele orașelor, acolo unde ar putea sta un hotel profitabil pentru comunitate, nu o casă P+1, ineficientă din punct de vedere imobiliar.
Pe masa Guvernului se află,
zilele acestea, un memorandum care arată riscurile pe care le presupune trecerea DJC-urilor în subordinea autorităților locale. Dar memorandumul nu spune ceea ce gândesc, de fapt, cei care l-au întocmit, pentru că forma sa finală diferă mult de documentele întocmite în august 2017. Sursa este aceeași analiză de impact, numai că cea din 2017 avea coaie, chestii care în memorandumul din 2018 par a se fi pierdut pe drum. În forma actuală, analiza de impact e cam ca atitudinea ministrului Culturii: nu e bine ce vreți domniile-voastre, dar dacă insistați, așa facem. În forma din august, concluzia era mai seacă: ce vreți nu se prea paote, dar dacă insistați, ați putea primi câteva firimituri.
Dacă se merge pe varianta actuală, firimiturile rămân la MCIN, iar patrimoniul istoric ajunge sub boldozerele din teritoriu. Dar vom mai vorbi despre asta.