Elena Udrea, zeiţa bogată a Turismului, nu-i lasă pe muritori în plata Domnului. Plata o fac chiar ei, din salariile tăiate sau pierdute, direct pe altarul odihnei, în staţiunile brand-ului de ţară, unde slujesc preoţii igrasiei, mucegaiului, toxiinfecţiei şi insomniei. Dar românii au petrecut între războaie şi nu e nici un motiv să n-o facă şi între crize.
Între una din care n-am ieşit încă şi alta care a venit deja nici nu e altceva de făcut. În plus, e concediu, chiar dacă nu şi serviciu. Avem mare, avem munte şi, fiindcă reuşim să ajungem la ele, înseamnă că avem şi drumuri. Anca Boagiu, de exemplu, a anunţat că s-a dat în folosinţă o nouă autostradă. Cînd auzi „o nouă autostradă“, te gîndeşti la o şosea aglomerată cu o bandă pe sens, ceva mai îngustă decît una obişnuită, nu mai lungă de 20 de kilometri şi care uneşte o coadă de maşini cu alta, nu? Altfel, i-ar fi spus „superautostradă“, „megaautostradă“, „autostradă suspendată“ sau chiar „autostradă pe bune“. Aşa trebuie să se numească autostrada lui Boc, de pildă, cea care uneşte, fără nicio noimă, localităţile Gilău şi Cîmpia Turzii şi pe care, în afară de mogîldanii care se filmează cu 300 la oră, nu mai umblă nimeni.
Dacă nu vă mai amintiţi cum anunţa Berceanu că, în aprilie 2010, românii vor merge de la Bucureşti la Mangalia fără să folosească frîna, trebuie să vă amintiţi campania din 2008. Nu a existat atunci un partid care să promită mai puţin de 900 de kilometri de autostradă pînă în 2012. De la Viena la Vama Veche urma să facem trei ore, dar asta doar dacă era drumul foarte aglomerat. După asta, Andreea Vass a restrîns realizările lui 2011 la doar 400 de kilometri, din care premierul a reţinut 129 de kilometri şi posibilitatea de a-i mustra pe cei care în mod sigur n-or să facă mai nimic. Ei bine, din tot acest munte de asfalt ca-n palmă, a rămas doar palma. Ne-a rămas doar nouă pe frunte, că la ei peste bot n-o s-o vedeţi.