Pînă să-i citesc cărțile de proză, m-am întîlnit cu traducerile Veronicăi D. Niculescu, de o versatilitate stilistică de invidiat. Nu-i la îndemîna oricui să treacă de la Nabokov la Samuel Beckett sau de la Lewis Carroll la Don DeLillo. Și să-ți faci mîna ca prozator intrînd, cum ar veni, în pielea maeștrilor e un antrenament care te obligă să-ți ridici singur ștacheta cînd te apuci de ale tale.
Însă oricît de silitor ai fi, dacă nu te ajută talentul, poți să traduci și Biblia, că nu te ridică nici ea, la o adică. Există traducători formidabili ale căror eforturi personale ca poeți ori ca prozatori nu trec la lectură de stadiul recunoașterii politicoase a unei munci al cărei produs miroase mai mult a transpirație decît a inspirație.
Veronica D. Niculescu a început să scrie pe cont propriu proză scurtă, foarte bine stăpînită stilistic, astfel că, atunci cînd s-a apucat și de romane, n-a avut nici ezitări și nici pagini trenante, dar, excelentă probă de inteligență artistică, nici capitole scrise în galopul epic al prozei scurte. Ceea ce presupune o reglare a „respirației”, cum zic impresioniștii literaturii, diferită de aceea a povestirilor. În noul ei roman, V.D.N. se întoarce în timp, mai precis în anii ’80 dintr-un oraș de provincie, Pitești, cel ce seamănă pe hartă, zice librăreasa însăși, povestitoarea, cu un pește lunguieț, din care ea decupează un singur cartier, aflat la capul numitului pește. Un cartier încă nou pe acea vreme, dar care apucase să se așeze după calapodul celorlalte. Avea, adică, Alimentară, Măcelărie, Sifonărie, chioșcuri de ziare, Ceasornicărie și alte alea, plus o Librărie – scriu toate astea cu majusculă, în amintirea acelor vremuri în care copiii descopereau lumea și luau în serios majusculele magazinelor și prăvăliilor, ca pe niște puncte de reper ale cartierului.
Dacă acest roman ar fi apărut acum 30 de ani, presupun că cititorul ar fi sărit pasajele cu descrieri ale cartierului, fiindcă n-avea nevoie să și le aducă aminte. Observație valabilă și pentru cititorii din cartierele noi ale Bucureștiului, organizate după un calapod care avea cam aceleași puncte de reper și care au rămas neschimbate mulți ani după revoluție.
Bine, te întrebi, și ce vrea V.D.N. cu romanul ei? Viața trăită atunci, cu toate lipsurile și umilințele ei, era pentru copii și chiar și pentru tinerii epocii un fel de cea mai bună dintre lumi, fiindcă nu cunoșteau alta. Ca să nu mai spun că pentru unii dintre noi, cei de azi, acea lume de atunci a rămas sau a redevenit cea mai bună dintre lumile posibile. Or Veronica D. Niculescu scrie un soi de satiră tandră a acelor vremuri în care și subsemnatul și-a trăit prima tinerețe. Copiii din cartierul reconstituit de V.D.N. habar n-au că viața din cartierul lor ar putea fi și alta, la fel cum nici adulții nu îndrăznesc să-și închipuie altceva. O viață de lagăr în care cuvîntul de ordine devine supraviețuirea, cu imensele cozi la alimente, cărora copiii li se alătură, fiindcă află și ei că urmează să se „bage” ceva. Sub aparența inocenței, cronica acelei vremi dezvăluie treptat toate acele lucruri cutremurătoare care unora dintre noi ne-au marcat copilăria, adolescența sau prima tinerețe. Romanul Veronicăi D. Niculescu pornește de la ideea multora dintre noi, „Ce mișto a fost atunci!”, ca să ne aducă aminte că „mișto” a fost copilăria sau tinerețea noastră, cu toate poveștile ei, nu decorul din ce în ce mai cenușiu și mai ticălos în care am trăit. Citesc în biografia autoarei romanului că s-a născut în 1968. Sper că, spre deosebire de mulți, poate cei mai mulți, dintre „decrețeii” vremii, V.D.N. a fost un copil dorit, nu unul impus de cei ce conduceau cea mai bună dintre lumile din România acelor timpuri. Dar chiar dacă n-o fi fost un copil dorit, V.D.N. e un produs literar extraordinar al generației decrețeilor și nu numai a lor.
Veronica D. Niculescu, Toți copiii librăresei, Editura Polirom, 2020.