Există o fascinație a românului pentru manipulare. În primul rând, i se pare că manipularea ar fi un fenomen clar, demn de semnalat, care în unele cazuri apare și-n altele nu. Apoi, românii abuzează de acest termen mai ceva ca de mâncarea grasă în prima zi de Crăciun. Nu există glumiță pe care o spune câte unul ca să iasă șmecher dintr-o situație, nu e sofism defensiv folosit de vreun disperat cu spatele la perete, nu e teorie fantezistă emisă de un ziarist plictisit pe care românii să n-o interpreteze ca manipulare.
E suficient să faci o listă a chestiilor care, zilele astea, cu ocazia chemării lui Ponta la DNA, trec drept manipulare. Într-un text intitulat, conspiraționist, ”Marile manipulări din cazul Ponta”, Andreea Pora vede o manipulare până și-n argumentul jalnic și disperat al premierului că a fost pus în funcție de popor, în 2012, și că trebuie să-și ducă mandatul la capăt. Evident că Ponta încearcă s-o întoarcă din cuvinte ca să nu-și încheie cariera politică. Dar nu orice artificiu retoric care îți susține cauza e manipulare. De multe ori, avem de-a face doar cu o minciună nesimțită, un argument tâmpit sau o încercare lamentabilă de a părea șmecher.
Anul trecut, după alegerile prezidențiale, Mircea Badea și ceilalți de la Antena 3 vorbeau despre cum pe tinerii ăștia care l-au votat pe Iohannis i-a manipulat internetul. Cum ar veni, informația le-a luat mințile. Pentru că, atunci când susții o cauză pierdută cu suficient fanatism, ți se pare că ceilalți pierd din vedere chestii esențiale, că sunt manipulați. Ai impresia că tinerii ăia care au ieșit să-l voteze pe Iohannis n-au făcut-o pentru că au cântărit în solitudine programele politice ale candidaților și au decis, matematic, că Iohannis e mai bun, ci pentru că s-au îndemnat unii pe alții și au reacționat la volute retorice convingătoare.
După sistemul ăsta, poți să vezi manipulare în toate chestiile care s-au petrecut vreodată. Începi să ți-l imaginezi pe Mircea Badea vorbind și despre cum oamenii au fost manipulați să creadă în egalitatea dintre bărbați și femei, în abolirea sclaviei, în interzicerea muncii în mină pentru copiii de zece ani. Pentru că, istoric, toate reformele astea s-au datorat nu doar argumentelor raționale, ci și unor relatări foarte expresive, care trezeau o reacție viscerală și sensibilizau masele.
Această obsesie a manipulării are în spate câteva presupoziții greșite:
1)Există un adevăr obiectiv, la care oamenii ar avea acces dacă ar renunța la manipulare.
2)Manipularea e un joc cu sumă fixă. Cu alte cuvinte, cel care e manipulat are mereu de pierdut, iar cel care manipulează are de câștigat. De fapt, de multe ori, convingerea altora prin mijloace retorice e o chestie de pe urmă căreia toată lumea are de câștigat și care generează ficțiuni utile. De exemplu, strict rațional, n-are niciun sens să mergi la vot, deoarece niciodată un vot n-a făcut diferența. Fără componenta irațională, nimeni n-ar mai merge să voteze de bunăvoie.
Problema nu e că nu există manipulare sau că manipularea e bună, ci că recursul la acest termen semnalează o gândire fără nuanțe. Să demaști manipularea e un ocol retoric inutil. E mult mai natural și mai direct să arăți că-i vorba de fapt de o minciună ridicolă, de un sofism disperat sau pur și simplu de un scenariu tâmpit, marca Ion Cristoiu.