Pînă vor ajunge la putere, dacă vor ajunge vreodată, pînă vor începe să distrugă economia, dacă vor apuca s-o facă, pînă vor fi instalaţi de popor în poziţia de a-şi îndestula clientela, pînă ce democraţia le va da ocazia să-şi îmbogăţească familiile pentru cîteva generaţii, pînă ce vor fi înjuraţi în Piaţa Universităţii şi vor fi făcuţi dictatori, în fine, pînă una-alta, despre Ponta şi Antonescu sînt cîteva de spus.
Şi Ponta, şi Antonescu au făcut eforturi să compună şi să menţină o alianţă dificilă, singura formulă prin care un regim incompetent şi sfidător, cu dese apucături antidemocratice, poate fi îndepărtat de la guvernare. Şi Ponta, şi Antonescu şi-au pus partidele în situaţii incomode ideologic pentru a păstra validă alianţa. Şi Ponta, şi Antonescu şi-au sacrificat popularitatea internă pentru a respecta un algoritm de împărţire a candidaturilor. Şi Ponta, şi Antonescu şi-au anunţat demisia din fruntea propriului partid în cazul în care pierd alegerile generale.
Crin Antonescu e păstrătorul discursului radical şi conservator al Opoziţiei, discurs care nu s-a deplasat nici măcar un milimetru de la predicatele iniţiale. Insistenţa lui în urmărirea unui adversar disproporţionat şi susţinerea fără rest a valorilor de bază ale rezistenţei anti-PDL îl fac cel mai consecvent dintre liberalii aflaţi în viaţă. Fără inteligenţa lui obraznică, fără instinctul lui retoric, vorbele Opoziţiei şi-ar fi cioplit neputinţa într-o limbă de lemn şi s-ar fi speriat de propria lor umbră.
Victor Ponta e purtătorul mesajului raţional adresat Puterii, mesaj care a dat Opoziţiei ocazia de a juca într-o nouă dimensiune. Cu riscuri mari în partid şi în alianţă, Ponta a întins o mînă complicată, dar strategică guvernului Ungureanu. Gestul, pe care eu l-am criticat furibund, nu are precedent. Astfel, Ponta şi Antonescu au construit ceea ce se poate chema Opoziţia Rotundă, opoziţia care conţine de toate, de la radicalismul consecvent la posibilitatea colaborării politice. Nu e chiar aşa rău.
Sigur că Google are altă părere. Dacă-l întrebi de Ponta şi Antonescu, el vorbeşte despre lene şi chiul, despre imaturitate şi bătutul palmei, despre apartamente de lux şi sponsorizări la raliu, despre omul lui Felix şi omul lui Băsescu, despre trădări şi despre bani. Nu spun că această mitologie, născută din vervă, din patos şi din adevăr, nu-şi are locul. Spun doar că este zgomotul de fundal care tinde să ajungă melodia principală. Şi, pentru ca lucrul ăsta să capete sens, mă văd nevoit să adaug că această melodie a fost cîntată în Caţavencii cu mult elan. Aşa va fi şi de acum încolo. Dar am folosit acest moment de luciditate drept respiro.