Era vremea când încă nu se uscase bine sângele de la revoluție din rigolele Bucureștiului, iar Iliescu o ardea cu FSN-ul. Ziarele titrau că va avea loc la cinematograful din Cotroceni – devenit ulterior Glendale Art Cafe – o mare întrunire a legionarilor care supraviețuiseră comunismului, asta într-o vreme în care legionarii erau marea groază a proletariatului iliescian care asimila tot ce însemna capitalism și Vest cu legionarismul și fascismul. Ulterior, aceeași presă semnala faptul că întrunirea fusese oranizată de un fost milițian, iar legionarii care puseseră botul să meargă la întrunire au aflat că asta fusese o schemă prin care regimul post-comunist a vrut să-i afle care mai sunt, care mai umblă, care mai vor să o pună de un cuib. Evident, erau toți oameni în vârstă, printre ei câțiva tineri – urmași de legionari, intrați la grămadă pe lista actualizată a noii Securități.
Tot ce fusese interzis înainte de 1989 exploda în 1990: presa, partidele, pornografia, Coca-Cola la sticlă, tema Basarabiei și unionismul ce făcea trimitere directă la Mareșalul Antonescu, eliberatorul fraților noștri de peste Prut. Promovarea imaginii unui criminal de război se baza pe realitatea eroismului soldaților români care chiar au eliberat Basarabia de sub ocupația bolșevică, dar care ignora în același timp pogromul înfăptuit sub regimul antonescian ca parte activă a Holocaustului. Argumentul că Antonescu a desființat în 1941 Statul Național Legionar, cu un important sprijin militar german, imediat după rebeliunea legionară, venea să întărească narativul prin care mareșalul era declarat erou, în contrapunct cu legionarii criminali.
Ceea ce nu învățaseră la istorie prin școli românii sfârșitului de secol 20 era faptul că Antonescu făcuse în 1940 o alianță cu Mișcarea Legionară condusă de Horia Sima, iar stilul de politică bazată pe violențe și crime generatoare de haos social și politic, la care se adăuga popularitatea tot mai mare a acestui curent națonalist-religios în rândul românilor, l-au determinat pe Mareșalul Antonescu să interzică Mișcarea Legionară. În acest punct, destinul naționalist antonescian fuziona cu cel comunist, legionarii care au scăpat de Antonescu fiind exterminați în închisori de comuniști.
În ultimii ani de dictatură comunistă, propaganda neoficială aducea la lumină figura lui Antonescu ca pe o rimă poetic-naționalistă cu trimitere la figura de patriot absolut reprezentată de Ceaușescu. Ruptura de ruși din ultimii ani ai lui Ceaușescu se potrivea de minune cu tema Basarabiei – pământ românesc, iar simbolul Mareșalului Antonescu fuziona natural cu cel al comandantului suprem Ceaușescu într-un amalgam național-comunist care excludea însă tema religioasă. Acest filon narativ era prezent în underground-ul propagandei comuniste, ajungând inclusiv pe scena Cenaclului „Flacăra“, acolo unde trona Adrian Păunescu. Poetul a devenit după revoluție parlamentar social-democrat, unionist înflăcărat și profund anti-european prin prisma păstrării intacte a valorilor tradiționale românești, adică, mai simplu spus, suveranist avant la lettre, adică cu mult înainte ca Rusia să invadeze Ucraina.
În zorii democrației post-decembriste, promovarea imaginii lui Antonescu drept erou eliberator a mers în paralel cu demonizarea Opoziției formate din partidele istorice și a părții de societate cu o orientare profund anticomunistă, care erau definite drept legionare. Astfel a apărut dihotomia Antonescu-legionari pentru a da legitimitate cultului post-comunist al Mareșalului, în egală măsură cu vânătoarea de opozanți ai conceptului de „socialism cu față umană“ atât de drag lui Ion Iliescu. Presa de stânga a anului 1991 avea articole despre atitudinea demnă a Mareșalului Antonescu în fața plutonului de execuție, despre cum Ceaușescu cântase Internaționala la fel de demn în fața unui alt pluton de execuție și cum protestarii anticomuniști și anti-Iliescu din Piața Universității erau legionari drogați. Piața Universității, acolo unde se striga „Jos Iliescu – Jos comunismul!“ și „Cine a stat cinci ani la ruși / Nu poate gândi ca Bush!“, a fost locul unde minerii au fost aduși să bată intelectuali și studenți globaliști, scriind astfel un capitol de bază al manualului oricărui suveranist de astăzi.
De ce este important să rememorăm aceste momente? Ei bine, în acele zile de convulsii politice și sociale, care au culminat cu venirea minerilor la București, găsim cheia prezentului pe care îl trăim. Ambele plutoane de execuție care au băgat la vremea lor gloanțele în Antonescu și Ceaușescu au fost coordonate de Moscova, dar lucrul ăsta nu l-au spus în anii ’90 și nu îl spun nici acum cei care folosesc la pachet imaginea celor doi pentru a alimenta suveranismul. Exploatarea atracției față de dictatura militară din timpul războiului și dictatura comunistă postbelică reușește aparent paradoxal să adune două falii din societatea românească într-un numitor comun, pentru că pune în aceeași ciorbă suveranistă puteri politice care s-au băgat reciproc în temnițe grele.
Evident, aici este vorba despre folosirea ignoranței prin vectori informaționali care amplifică disonanța cognitivă plecând de la faimoasa butadă a anilor ’50 „Legionare, nu fi trist, / Garda merge înainte prin Partidul Comunist“, ceea ce punctual a fost adevărat. Trebuie să recunoaștem că, în perioada interbelică, antisemitismul era la cote mari printre români, iar Garda de Fier, cu naționalismul său ezoteric, ultraortodox, cu Căpitanul îmbrăcat în costum național, călare pe un cal alb, avea o cotă amețitoare în preferințele naționale. Tabloul este izbitor de asemănător, de exemplu, cu ceea ce avem astăzi, când AUR a ajuns în intenția de vot la 40%. Ăsta este adevărul, unul din trei români simpatiza înainte de război într-un grad mai mic sau mai mare cu ideologia legionară, cu reînvierea tradițiilor, cu credința, cu naționalismul. Marșurile de noapte cu făclii, cruci, discursuri patetice și cămăși verzi făceau ravagii printre tinerii patrioți naivi și au creat o atmosferă naționalistă paroxistică la care a aderat inițial o mare parte din elitele intelectuale, scriitori, preoți, studenți, dar și țărani, muncitori, oameni simpli.
Ulterior, când scursurile sociale au simțit oportunitatea și s-au integrat în mișcare, curentul ultranaționalist – aidoma oricărui curent de acest gen – a degenerat și a ajuns la genocid, la asasinat, la teroare. Nu cred că există român care să nu aibă în familie vreun înaintaș, vreun apropiat, dacă nu legionar, cel puțin simpatizant al acestei mișcări. După 1944, o parte dintre cei care au crezut în Garda de Fier s-au alăturat partizanilor anticomuniști pentru a lupta în munți împotriva bolșevismului, alții s-au dezis, dar a fost prea târziu. Poarta Albă, Sighet, Pitești, Canal, multe ocne grele, de exterminare, de reeducare. Au supraviețuit puțini, dar această sămânță a delirului tradiționalist cu cap de lup dacic, ortodoxie naționalistă și suveranism schizoid se vede treaba că încă germinează în națiunea română. A fost nevoie doar de niște băieți care să o sădească din nou în miezul unui război cognitiv în care exploatarea reflexului naționalist primar are legătură cu imperialismul lui Putin exact așa cum avea la sfârșitul anilor ’30 cu imperialismul lui Hitler.
Să fim clari, nu întâmplător Simion, în campanie electorală, fredona refrene legionare îmbrăcat cu ie țărănească, Georgescu recita din discursul lui Antonescu, iar Șoșoacă se ducea să aprindă lumânări la comemorarea lui Corneliu Zelea Codreanu. Avem aici figurile cele mai proeminente ale mișcării suveraniste care se bazează chiar pe acea disonanță cognitivă ce are darul de a coagula masele credule, reușind să le împletească ignoranța și frustrările cu delirul mistic al naționalismului ortodox. Numai că Mișcarea Legionară a fost dușmanul de moarte al bolșevismulului și al Rusiei și este absolut aiuritor să vezi cum neolegionari declarați au făcut scut în jurul unuia care propovăduiește „înțelepciunea rusă“. Este suprarealist să simpatizezi o persoană care invocă numele lui Zelea Codreanu după ce se întoarce de la Moscova declarând iubire veșnică Rusiei.
Legionarismul este un capitol dureros, dar încheiat pentru România. Legionarii, fie ei naivi, fie ei ticăloși, și-au primit pedeapsa, și-au frânt viețile, iar butaforia pe care o vedem acum pe post de legionarism e în fapt o stafie cu duhoare de kazaciok, o blasfemie care alătură icoana Maicii Domnului portretului lui Ceaușescu, demolatorul de biserici. Întrebarea nu este cât de ticălos poți să fii ca să declari că trebuie să cedezi pământul în fața invadatorului de la Răsărit, invocându-l pe Mareșalul Antonescu, ci cât de prost ești ca să crezi că, dacă dai țara pe mâna celui care susține așa ceva, ești patriot. S-a ales praful de Garda de Fier și de camarazi, legionarii care s-au demascat venind la cinematograful din Cotroceni acum 36 de ani sunt oale și ulcele, iar Căpitanul se întoarce și el în mormânt văzând cum în cuib au intrat ultrași fără de Dumnezeu, iar coliva i-o descântă bolșevicii.