Situația se prezintă în felul următor: nava de transport-marfă “Rozen” se întoarce acasă. În Oceanul Indian e acostată și capturată de niște pirați somalezi – iar cînd zic “somalezi” e clar ce înseamnă asta: multă tradiție în domeniu, puțină masă corporală și niște pușcoace semiautomate, de proveniență rusească. Începe, evident, o negociere. Între Omar, un traducător aparent angajat cu japca de pirații care, evident, nu vorbesc nici o limbă străină, și Peter Ludvigsen, CEO-ul firmei daneze Orion Seaways, care deține nava deturnată. Omar zice: “15 milioane de dolari”. Iar Peter va replica puțin mai tîrziu, urmînd sfaturile unui specialist în astfel de situații de criză (jucat de actorul neprofesionist Gary Skjoldmose Porter, care în viața reală e un foarte eficient life hostage negotiator): “250.000 de dolari”.
Nu vă alamați: acesta nu este un film neomarxist de propagandă sau franțuzesc, pur și simplu, despre capitaliștii veroși care nu dau doi bani pe viața clasei muncitoare. În cazul de față șapte marinari jegoși de pe un vas cargo de mîna a doua, dintre care se remarcă decisiv bucătarul Mikkel Hartmann, contrapunctul social lui Ludvigsen. Nu. Miza acestui film* sobru, temeinic și adevărat ca un breaking news de la BBC e în cu totul altă parte, anume în locul acela geografic exotic în care capitalismul se întîlnește, veți vedea, cu umanitatea. Iar Peter Ludvigsen e tot ce poate fi mai diferit de stereotipul robotului unidimensional, în costum de 3.000 de euro, pe care-l știm din bancurile cu corporatiști sau din delirul stîngist al lui Michael Moore.
De altfel, regizorul Tobias Lindholm, format la școala Dogmei lui Thomas Vinterberg (împreună cu care a scris scenariul pentru The Hunt / Jagten), nu e interesat de mult prea evidentele diferențele sociale dintre oameni – între maioul lui Hartmann și cel al lui Ludvigsen nu există deosebiri esențiale, cu excepția celor de ordin igienic. Sau dintre lumi – vezi scena în care danezii și somalezii de pe vas sărbătoresc prinderea unui pește capabil să hrănească zece oameni. Înclin să cred că pe Lindholm îl fascinează conceptul de negociere în sine, întrucît spunerea unei povești, orice poveste, implică o negociere tăcută, implicită, dar nu mai puțin tensionată și pasionantă, dintre autor și receptor. Ca să obțină efectul corect sau măcar cel scontat, primul e silit să-și drămuiască atent argumentele, ritmul și cadența cu care decartează așii din mînecă. În timp ce al doilea are pretenții, așteptări și o serie de atribute pe care le pretinde permanent de la o poveste. În cazurile fericite, undeva se pică la pace. Iar din acest punct de vedere, Kapringen / Deturnarea nu e doar un eficient thriller de birou, respectiv cabină. E și o foarte aplicată lecție de contabilitate epică.
Pe de altă parte, arta negocierii e o deprindere esențială în lumea extrem de formalizată în care trăim. Un sat universal guvernat de niște reguli fără de care comunicarea și business-ul devin deficitare sau falimentare. Relevant, în acest sens, e cum debutează dialogul telefonic dintre CEO-ul danez și cel somalez, la prima rundă de tîrguieli. “Salut, Peter.” “Salut, Omar.” “Cum te simți?” “Bine, mulțumesc. Dar tu?” Între corporatist și pirat (să-i zicem, totuși, “pirat”, deși Omar se străduiește să ne convingă de apartenența lui la un regn diferit de cel al gorilelor sfrijite care-l însoțesc) se stabilesc încă de la bun început niște relații de business occidentale, civilizate. Nu cu mult diferite de cele care guvernează, de pildă, întîlnirea de afaceri din debutul filmului, dintre Peter Ludvigsen și o delegație japoneză. Amănuntul nu mi se pare întîmplător: japonezii sînt zeii încoronați ai formalismelor.
Altminteri, evident că există și o doză incalculabilă de hazard. În asta constă nu numai frumusețea jocului în sine, a negocierii propriu-zise, dar și a artei în general. Tocmai de aceea e greu de estimat cîți români vor da iama în mall-urile cu aer condiționat ca să vadă un film danez cu pirați somalezi. Fără efecte speciale, fără supereroi sau sex-simboluri. Filmat din mînă, ca-n zilele bune ale Dogmei ’95, în cîteva locații care trădează un buget perfect anti-hollywoodian. Așa că încerc să vă familiarizez puțin cu necunoscutul: pe excelentul Pilou Asbaek (Hartmann) e posibil să-l știți din Borgen (serialul danez premonitoriu despre prima femeie premier din istoria Danemarcei), iar pe impecabilul Søren Malling (Peter) din The Killing / Forbrydelsen, A Royal Affair șiBorgen. E modul meu de a vă spune că Danemarca înseamnă și altceva decît Lars von Trier și Tuborg.
* Deturnarea / Kapringen (Danemarca, 2012). Regia: Tobias Lindholm. Cu: Pilou Asbaek, Søren Malling.
