A trecut, așa, o boare pe deasupra viilor, și-a suflat de prin ponoare puful șmecheriilor.
Vorbim despre jalnica încercare a Guvernului Ciucă de a arunca pe piață un proiect de lege prost întocmit despre „starea de criză“. Starea de criză ar fi o stare excepțională a statului și a națiunii, care se instituie în condiții de amenințări grave la adresa a cam tot ceea ce definește statul, societatea și libertatea. Stufos, întortocheat și plin de formulări bizare, proiectul își propunea să împace frica reală de război a societății cu incompetența și deruta Guvernului. Pe acest fundal, firește că Serviciile își strecuraseră porția de venin totalitar, tamponat, pe ici-colo, de spaimele electorale ale partidelor.
Proiectul trebuia, chipurile, să rezolve criza refugiaților, dar în realitate el avea de acoperit un gol de legislație pentru situațiile învecinate cu războiul, adică mobilizare, recrutare, rezerve, subordonare instituțională, comandă militară aliată, apărare teritorială, siguranță alimentară, energetică, sanitară. Coaliția PSD-PNL-UDMR s-a speriat, însă, de efectele electorale pe care conținutul acestui proiect de lege le-ar putea avea asupra populației și l-a retras. Această lașitate tipică clanurilor politice care conduc România lasă, însă, descoperite vulnerabilități pe care România le are de ani buni, cum ar fi, de pildă, corecta informare a populației și pregătirea reală a statului pentru situații-limită.
Sigur că proiectul de lege avea și alte probleme. Starea de criză, bunăoară, ar fi declarată nu de Parlament, ci de CSAȚ, la propunerea MApN. Adică poporul ar fi fost trimis la luptă și la sacrificiu material de un comitet fără relevanță legală. Căci, în raport cu Parlamentul, CSAȚ e nimeni în drum, un grup fără puterea legiferării, care poate emite doar niște hotărîri inferioare oricărei legi și care în trecut a fost instrumentul preferat al lui Băsescu și al securiștilor lui de la șefia SRI în lupta contra libertăților individuale.
Dar istoria se repetă. În iunie 2004, cu prilejul admiterii României în NATO, Iliescu a semnat un proiect asemănător, cu privire tot la starea iminentă de război, pe care îl cereau oarecum angajamentele nord-atlantice. Era tot cu MApN, tot cu CSAȚ, dar instrumentul se numea pe atunci „sistemul național integrat pentru gestionarea crizelor“. Tot din motive electorale (în decembrie erau alegeri parlamentare și prezidențiale), proiectul a fost lăsat baltă, iar acum, după 18 ani de frecat menta și cu un război la o aruncătură de grenadă, România nu are o rețetă pentru vremuri grele.
În lipsa acestei clarificări de forță majoră, românii sînt nevoiți să întîmpine amenințarea războiului cu singurele arme și informații de care dispun: coada la pașapoarte, la benzină, la ulei, la iodură de potasiu și la Vama Borș.