După ce am lansat teoria revoltei bazate pe sindromul „Cănuţă om sucit”, care ar explica reacţiile anapoda ale poporului român, ce n-a ieşit în stradă vara, cînd guvernanţii i-au furat un sfert din pîinea de pe masă, ci s-a răzvrătit în plină iarnă datorită flegmei pe care marinarul a azvîrlit-o golăneşte, printre dinţi, în direcţia doctorului Arafat, m-a cuprins o mai veche îndoială, legată de revoluţie şi anotimp, consumată pe 12 noiembrie 1991, cînd caţavencilor abia le mijiseră dinţii de lapte:
Daţi aducătorului un ghiudem şi doi cîrnaţi, aceasta era parola prin care procurau arme bonjuriştii noştri la 1848. Se pregătea naşterea lui Caragiale şi Istoria nu putea să-şi refuze damful de mititei.
Vărsare de sînge n-a prea fost atunci, nici băgare de picior în ghips. Un eventual proces al domnitorului s-ar fi întîmplat mai degrabă la prăvălia spiţerului, unde strămoşul lui Voican i-ar fi ras lui Bogdan-beg barba şi l-ar fi condamnat să poarte în loc de işlic pantaloni nemţeşti. Balcon a existat şi pe vremea aceea în dulcele tîrg al Ieşilor, la hotel Petersburg.
Nu ştiu cîţi senatori a produs acel balcon, cert e că începuse să fulguiască şi, fiindcă nu se făcea să ţii poporul în frig, un revoluţionar a rostit plin de patos către mulţimea adunată în piaţă un discurs concis şi pragmatic: Din pricina timpului nefavorabil, revoluţiunea se amînă pentru mîine la aceeaşi oră.
Balconauţii erau şi pe atunci fii de nomenclaturişti, nepoţi de postelnic (adică ministrul trebilor dinafară), veri cu aga, cumnaţi ai logofătului bisericesc şi riscau să fie băgaţi o ţîră la gros, încuiaţi în mănăstire, pedepsiţi să plece la Paris, iar unii mai săraci în rude, ca Nicu Bălcescu, să fie expulzaţi la Palermo, fiindcă abia peste o sută de ani am început şi noi să cultivăm intelectuali în serele din Siberia.
Sub Regretatul, complotam şi noi pe la Casa Scriitorilor, puneam şi noi la cale memorii şi dulci proteste. La o întîlnire conspirativă cu Alecu Paleologu pe un hol mai întunecat, în timp ce şuşoteam cu ochii în patru, a trecut pe lîngă noi o cucoană cu un pachet luminos în braţe. Fulgerat o clipă, boier Paleologu s-a scuturat ca în faţa unei vedenii şi, cu o paloare hamletiană, exclamă: „Lămîi?! Unde ai găsit lămîi?!“. „S-a băgat la bufet“, rosti fata morgana. Conspiraţia s-a amînat, evident, boierul dispărînd ca un fum înspre coada fatidică, fiindcă nu mai văzuserăm lămîi de vreo patru ani.
Făcînd inventarul, adică adunînd şi împărţind ghiudemul, balcoanele, boierii, nomenclaturiştii, lămîile şi conspiraţiile, ceva îmi încurcă socotelile: 1.500 de morţi şi 3.000 de răniţi.
Cum de-am uitat, Doamne, să-i anunţăm atunci, în decembrie, că pe aceste meleaguri revoluţiile se amînă din pricina timpului nefavorabil?
12 noiembrie 1991