Behăie Facebook-ul de postări cu o nesimțită care a rupt bujori de munte în Iezer – Păpușa. O avalanșă de indignați o acuză pe gospodina horticultoare că a distrus un monument al naturii, dar când eram pe punctul să credem că ecologiștii buni sunt mulți aici, la noi, iar greșiții puțini, mediul virtual ne-a mai arătat o imagine a Apocalipsei. Așa am văzut cum s-a umplut platoul Bucegilor cu sute de mașini care au dus mititelarii la grătare în golul alpin, mașini mai multe decât între Comarnic și Sinaia, vineri seară. E aroganță mare să sfârâie ceafa de porc lângă marmotă, și să nu credeți că Elena Udrea – fie-i prescrierea ușoară, din poziția de ministreasă a Turismului, nu a înțeles corect fenomenul când a finanțat construirea acestei șosele pe vremea Marinarului. Ea a dat românului locul în care să mănânce pâine, mic și muștar îndoit cu apă, pentru că de circ se ocupa animalul ei politic, profesionistul de la Cotroceni, după două pahare de whisky, cu patru cuburi de gheață fiecare.
Ne doare capul pentru că nu avem infrastructură nici după 30 de ani de democrație dâmbovițeană, facem cu mașina între București și Cluj mai mult decât între Cluj și Hamburg. OK, avem dreptul și de data asta la indignare, dar haideți să privim cu atenție ce se întâmplă acolo unde sunt șosele. Platoul Bucegilor e doar un exemplu dintr-o sută, week-end-urile fac ravagii cu grătarele făcătoare de gunoaie la iarbă verde, iar acolo unde ajunge Loganul cu CD agățat în parbriz, să știți că în scurt timp nu mai crește fir de iarbă. Da, domnilor, șoselele sunt o nenorocire, infrastructura e un blestem. Cum ar fi ajuns plasticele în cantități industriale la lacul Bâlea, dacă nu ar fi fost Transfăgărășanul? Și să știți că nici Bărăganul nu scapă, iar acolo unde ajung șoselele la o margine comunală de pădurice cu puțină umbră, se înghesuie mașinile pe iarbă în așa fel încât vilegiaturiștii cu mititel în buzunar și bere la PET ajung să-și pună pătura familială jumătate în țărână, jumătate pe gunoaiele de week-end-ul trecut. Dacă nu credeți, haideți să vedem ce curat este la marginea pădurilor de câmpie, acolo unde șoselele sunt pline de cratere. Cu cât e mai bună șoseaua, cu atâta țara aflată de o parte și de alta a carosabilului arată mai mult a groapă de gunoi. Pentru ochiul unui străin rătăcit prin locuri mioritice cu iarbă și ambalaje, România pare, la sfârșit de săptămână, o țară de transformer-i obosiți, pentru că la picnic elementul uman pare dispărut cu desăvârșire. Ce să creadă omul altceva decât că românașii au luat forma unor second hand-uri euro 3, cu volan pe dreapta și numere de Bulgaria? De unde să știe străinul că românii sunt greu de văzut întinși printre mașini, obosiți de atâta grătar, cu burțile păroase la soare?
Probabil că nu este așa de greu să ne dăm seama astăzi că românul este frate cu automobilul, nu cu pădurea. Știu, o să ziceți că e normal să fie așa după 50 de ani de comunism, când Dacia 1300 se moștenea de la bunici, prin părinți, mergând din generație în generație, precum peștele din sticlă de pe televizorul parțial color, cu mileu pe el. Asta se vede cel mai bine pe plajele Mării Negre, nu alea pe care fac slalom roabele cu șampanie scumpă de gherțoi printre baldachine și pațachine, ci plajele sălbatice, alea protejate. Cu cât sunt mai protejate, cu atât este nevoia românului mai mare să ia mașina cu el pe nisip, să intre cu ea în mare, să-i mângâie anvelopele. Vine agentul de la Rezervație să dea amenzi? Nu e nimic, frate! Cât e deranjul? Na, plătesc și pentru mâine, să nu mă deranjezi încă o dată. Cum să lase el SUV-ul în parcare? SUV-ul este animalul de companie al masculului alfa, cu tatuaj pe brandul umflat la sală. Unde merge el, merge și mașina. Așa a ajuns sălbăticia litorală de la Vadu – Corbu să arate ca un service auto care se prăjește la soare. Să nu vă mire dacă vedeți gagica botoxată că mai întâi unge Merțanul de pe prosopul de plajă cu loțiune Sun Protector și doar după asta pe bosulean. Nu mai e mult, iar la Mamaia, după modelul sărakilor cu SUV-uri vechi date pe ulei la Corbu, o să vedeți pe plaje baldachine speciale pentru mașinile de lux, model 2020.
Iată de ce infrastructura și nivelul de trai nu trebuie să ajungă niciodată în România ca la nemți. Vă dați seama ce s-ar întâmpla dacă un locuitor de la Videle sau din Frecăței ar putea ajunge oriunde în țară în maximum trei ore, pe autostrăzi, ca apoi să parcheze limuzina V12 hibrid pe Sfinxul de la Bucegi, în Cimitirul Vesel de la Săpânța sau în colonia de pelicani de la Roșca Buhaiova pentru a-și face un selfie? Cel puțin gospodina cu bujorii de munte își pune și ea în curte niște monumente ale naturii, iar Opelului – mai bătrân decât soțul ei – i s-au aprins beculețele la bord și i s-a rupt o basculă prin gropile drumului forestier înainte să ajungă în vârful muntelui, printre capre negre. Nu degeaba România a fost mai frumoasă când drumurile erau acoperite cu țărână bătătorită de roțile carelor cu boi, mărginite de codri seculari, pe vremea lui Neagoe Basarab, când nu fuseseră inventate nici Romsilva, nici drujba și nici rețelele sociale unde ecologiștii ne strică ziua, arătându-ne poze cu defrișări până la orizont.
