Ca să te apuci să scrii la liber, în România, despre sex și societate ai nevoie de ceva mai mult decît de curajul de a te lua de tabuurile de tot soiul. Îți mai trebuie și o piele îndelung tăbăcită, ca să te încumeți să te pui cu prejudecățile de obște care te pot aduce la stîlpul infamiei. Sau să riști totul pe o carte, atunci cînd simți că asta ar putea fi capodopera ta. Andrei Oișteanu, tip politicos și urban pe care nu-l auzi rostind cuvinte care lipsesc din DEX, dar pe care le folosește abitir cam toată lumea, a jucat la totul sau nimic cu Sexualitate și societate, această carte care n-are pereche la noi și despre care sînt convins că va avea și o mare carieră în lumea largă.
Să ne înțelegem, Andrei Oișteanu n-a vrut să fie provocator și nici măcar să-i contrarieze pe pudibonzi și pe tradiționaliștii sexualității autohtone. Cum, la noi, nici nu prea are cu cine să polemizeze, fiindcă istoricii autohtoni s-au ținut la distanță de acest subiect, opul lui e scris cu acea imperturbabilă seninătate a savantului care își urmărește subiectul fără să se jeneze de citatele pe care le dă și de situațiile pe care le evocă. La fel ca detectivii care caută probe oriunde s-ar afla ele și apoi le iau la examinat, Oișteanu umblă cu lupa la el pe cărările sexului. Începe cu venerabila epopee a lui Ghilgameș, continuă cu cărțile sfinte, cu interdicțiile și cu promisiunile lor și, în paralel, cu vechile istorii, în care abundă povești despre sex de care nu mai știe nimeni sau pe care istoricii și comentatorii de mai tîrziu s-au făcut că nu le văd ori n-au găsit de cuviință să le ia în seamă.
Chiar și în cărțile sfinte despre care scrie Oișteanu, Biblia și Coranul, subiectul sexualității e atît de pe larg tratat și normat, încît mi s-a părut că lui i-au mai scăpat diverse chestii, care ar fi meritat analizate. Fie la capitolul interdicțiilor, fie la cel al situațiilor de viață discutabile, care abundă în Vechiul Testament, dar care apar și în cel nou, chiar dacă nu cu aceeași intensitate a faptului divers bătut în cuiele Cărții Sfinte. Că omul e păcătos știm asta de la Adam și Eva via șarpele care i-a făcut să fie izgoniți din raiul pămîntesc. Mi-ar fi plăcut ca Andrei Oișteanu să-i fi trecut prin retorta psihanalizei moderne pe primii doi oameni, dar asta poate că ar fi dus la altă carte decît la cea pe care am citit-o.
Căci marea temă a acestui volum e aceea a dreptului primei nopți. Adică a dreptului seniorului de a deflora mireasa înaintea mirelui, o chestie la care se înghesuie și clericii sau, mai încoace, și nașul, ca să-l învețe pe mire ce are de făcut în noaptea nunții. Sexualitatea nu e doar o afacere privată între două persoane de sex opus sau de același sex. Ea are tradiții care par de neînlăturat și care dispar numai prin răscoale sau prin revoluții. Ciudățenia e însă că dreptul primei nopți reapare cînd zici că a dispărut.
În locul seniorului sau, la noi, al boierului care profită de mireasa cuiva, apare nașul care își învață finul ce trebuie să facă. Sau chiar tatăl mirelui, care îi arată cum să se descurce în misterul împreunării cu aleasa lui. Bașca tot ceea ce știi din memoria colectivă, care e plină de afaceri sexuale scandaloase, descoperi în cartea lui Oișteanu un trecut cel mai adesea tenebros, cu violuri și cu incesturi neștiute sau comise dinadins. Las deoparte faptul că cei mai mulți dintre noi n-au o memorie de familie care să treacă dincolo de trei generații. Dar chiar și cei ce se pot lăuda cu arborele lor genealogic boieresc s-ar putea întreba dacă nu cumva în sîngele lor nu pulsează și sîngele roabelor țigănci cu care se împerecheau strămoșii lor pe ascuns sau al fetelor din plebe pe care boierul le însămînța profitînd de dreptul primei nopți și pe care apoi le introducea în circuitul boierimii, încît fiul, fără să știe, se putea culca liniștit cu propria lui soră.
Andrei Oișteanu, Sexualitate și societate. Istorie, religie și literatură, Editura Polirom, 2016.