Cînd a pornit la drum revista Iocan, redactorii și-au făcut planuri pentru 100 de numere. Au măsurat, au privit în soare, apoi s-au privit în ochi, bărbătește, și au decis că merită să supraviețuiască atît cît să scoată, peste 25 de ani, numărul centenar. Însă, pînă acolo, că e drum lung, iar călătorului îi șade bine cu drumul. Cel mai greu pare să fi fost extragerea de sub tipar a numărului 2. Nu pentru că ar fi lipsit textele. Nici pentru că nu s-au înțeles, tot din priviri, cine merită și cine nu. Ci pentru că așa s-au sfădit astrele.
Nou-venitul pune sub nasul publicului 17 autori. Conform tradiției – uite că deja s-a instituit una –, doi autori străini, William Saroyan și Michael Cunningham, un autor român aproape clasicizat, Teodor Mazilu, și 14 prozatori neaoși, dar vii: Andrei Panțu, Horea Sibișteanu, Anca Vieru, Ioan Groșan, Marian Ilea, Luiza Popa, Mircea Pricăjan, A.G. Romila, Dan Lungu, Andrei Crăciun, Ioana Șerban, Bogdan-Alexandru Stănescu, Raluca Nagy și Mihai Victus. Pe aproape jumătate dintre ei nu îi cunoașteți, dar sînt sigur că, începînd cu luna noiembrie chiar a acestui an, îi veți re-cunoaște.
Andrei Panțu, Luiza Popa, A.G. Romila și Dan Lungu atacă domeniul SF. Sau horror, depinde cum vreți să-l numiți. De la o carte ale cărei pagini cresc odată cu tenebrele, de la o nevrotică solitară care schimbă înfățișarea oamenilor cu care discută la telefon și pînă la o petrecere a monștrilor suavi, cele trei povestiri fac deliciul cunoscătorilor. Nu îl uit nici pe cowboy-ul care se instalează, din niște fotografii din excursie, luate la întîmplare, în viața și în familia unui inginer chinuit de talent.
Marian Ilea scrie biografia imaginară a renumitului poet din Baia Sprie, Pall Zoltan Alexandru, cel care, cu talentul lui multilateral dezvoltat, a cuplat amoros jumătate de oraș. Ioan Groșan se autoironizează, în calitatea-i de părinte, adică de povestitor neîndemînatic și, vai, de băutor. Fraternizarea dintre lup, iepuriță și urs, în urma unei beții tovărășești, e o mică epopee.
Horea Sibișteanu, Anca Vieru, Mihai Victus și Ioana Șerban fac călătorii. Unele scurte și concentrice, ca ale unui vînător în jurul prăzii, altele lungi și chinuitoare, în căutarea unei explicații, a unei compensații sau a unei eliberări, sau, de voie, de nevoie, în căutarea unei nefericiri controlate. România, așa cum e și cum nu e, cu micile ei ascunzișuri și disfuncționalități, cu eterna iluzie că ar fi dacă n-ar fi fost, e martora tăcută a unor destine excentrice. Cu trenul, cu metroul, cu autocarul sau cu mașina, în funcție de posibilități, fiecare încearcă (și, se pare, nu prea izbutește) să își găsească un loc sub soare.
Bogdan-Alexandru Stănescu intră adînc în zona de nișă a exclușilor, care fentează sau ocolesc viața și moartea, punîndu-și pielea la bătaie zi de zi. Raluca Nagy împacă omul și canapeaua, amîndoi poticnindu-se, însă, în husa care își refuză rolul. Andrei Crăciun, însă, își ia rolul în serios și decide să condamne lumea. Sau să o salveze, într-o singură frază, doldora de o autobiografie romanțată. În sfîrșit, Mircea Pricăjan face dintr-o plimbare la manej un aparat delicat de deschis cutiuța unei familii în pragul despărțirii.
Precum vedeți, teme, subiecte și personaje pe toate gusturile. Ceea ce unește această diversitate e calitatea profesională a scrisului, refuzul plictiselii și snobărelii, o privire proaspătă și solidă asupra prozei. Iocan își lărgește deja poiana, iar dacă lucrurile merg bine (aici e rost de cîteva acatiste), atunci, cu siguranță, proza scurtă va reintra în grațiile publicului. Pentru că dacă public nu e, atunci nimic nu e.