Este împământenită ideea că nu trebuie să acuzăm copiii pentru greșelile părinților. Că nu sunt ei vinovați pentru ce au făcut ai lor, pentru că părinții nu poți să ți-i alegi. Așa e. Dar nici nu putem ignora trecutul părinților, mai ales când acesta stă la baza succesului progeniturilor.
Dacă vorbim despre trecutul familiei lui Adrian Năstase, despre tatăl lui, despre modul în care s-a mezaliat el însuși pentru a ajunge cât mai sus în ierarhia socială și politică, există șanse să cădem de acord că n-ar fi ajuns, probabil, premier dacă nu s-ar fi tras dintr-o încrengătură de comuniști și activiști. Dar pe Năstase îl putem judeca așa, cum putem să-i judecăm și pe copiii săi, pentru că a picat de partea greșită a istoriei. Despre alții, mai puțin, mai ales dacă au ales partidul corect.
Și, totuși, ce ne poate opri să vedem adevărul din spatele unor cariere în plină ascensiune? E doar o orbire dictată de ură? E un soi de „Asta vreau să știu, asta nu vreau să știu, ca să nu-mi stric feng shui-ul“?
Atunci când scrii despre un tânăr ca Sebastian Burduja sau despre un Claudiu Năsui, un văl negru se lasă peste ochii cititorilor, iar din spatele acestui văl se aud urlete de indignare. Nu, copiii nu sunt vinovați, de ce scrieți prostiile astea, uă!
Hai să vedem, totuși.
Poate că e vorba despre niște tineri cu adevărat străluciți. Poate.
Iată, și-au făcut studiile în străinătate, la facultăți prestigioase. Da, normal că și le-au făcut, pentru că cineva a avut bani să plătească taxele de școlarizare, cazarea, toate costurile vieții în străinătate, pe perioada studiilor. Sunt foarte mulți copii buni și foarte buni care nu-și permit să studieze nici în SUA, nici în Franța și nici în Elveția, pentru că părinții lor n-au fost bancheri ai Securității și nici n-au fost implicați în prima cea mai răsunătoare afacere de corupție post-1989. Dacă părinții lor nu ar fi participat la jefuirea sistematică a banului public, câteva dintre pseudo-vedetele recente ale politicii românești nu s-ar fi putut lăuda cu studiile lor în străinătate. Atât e de simplu.
Amintiți-vi-l pe Petre Roman, cel la fel de tânăr și promițător în 1990, cel ce-și făcuse și el studiile în Franța. Pentru că, nu-i așa, orice copil al României socialiste putea studia în Franța, înainte de 1989.
Sunt cariere promițătoare, aflate la început, dar care se bazează pe fraudă, corupție și jocuri de culise.
Sebastian Burduja așteaptă confirmarea oficială ca vicepreședinte al PNL. Și, totuși, el n-are nici un merit pentru această ascensiune oarecum surprinzătoare. Totul se datorează banilor tatălui, relațiilor acestuia cu diverse servicii secrete, campaniilor publicitare pe care le-a plătit cu generozitate. Și ca el sunt mulți, din ce în ce mai mulți.
Dacă părinții lor n-ar fi furat din banii noștri, poate existau mai mulți copii în România care să facă o universitate bună. Pentru că poate am fi avut bani să investim și să avem chiar în țară universități de nivelul Harvard-ului.
Ne revoltă că suntem, încă, conduși de comuniști și securiști, de hoți și corupți. Dar aplaudăm inexplicabil faptul că ni se pregătește schimbul de mâine, format din copiii comuniștilor, ai securiștilor, ai hoților și ai corupților. Nu-i frumos?