S-a încercat, de-a lungul timpului, alcătuirea unor clasamente ale veniturilor celor care lucrează în industria publicității din România. Nu a reușit nimeni să alcătuiască un astfel de clasament cât de cât apropiat de realitate, pentru că industria este una închisă, iar clauzele de confidențialitate din contracte sunt îndeajuns de drastice încât să taie cheful de confesiuni chiar și celor mai vorbăreți.
Și, totuși, publicitatea a fost foarte multă vreme un teritoriu care a aprins fanteziile puștilor: nu-ți trebuie școli speciale pentru a te angaja, fiind suficient să fii creativ; nu trebuie să știi să scrii programe de calculator, nu trebuie să ai master sau doctorat pentru a câștiga mai bine decât media. În plus, petreceri, strălucire, premii, clienți faimoși și birouri fancy. Cel puțin așa era acum două decenii, când publicitatea era, în toată lumea, o industrie înfloritoare.
Septembrie 2001
și prăbușirea economică imediată a liniilor aeriene și a turismului, pentru o perioadă de timp, a dus și la căderea industriei publicității. Care și-a revenit destul de repede, pentru a se prăbuși iar, mult mai zgomotos și dureros, în timpul și după criza din 2008. În România nu s-a simțit prea mult prăbușirea din 2001, dar cea din 2008 se simte și azi, piața scâzând de la an la an, iar tendința fiind continuă.
Așadar, până acum un deceniu, publicitatea mai era un domeniu extrem de atrăgător, în care se câștiga bine. Și se producea foarte bine.
Umblă o poveste prin lumea agențiilor
despre un angajat mai neglijent al departamentului client-service care a uitat în departamentul de creație contractul cu un client important, proaspăt câștigat de agenție. Până să-și dea seama de neatenție, contractul a fost frunzărit de câțiva dintre copywriter-ii și art director-ii care tocmai fuseseră premiați cu câte un pachet de ficat de gâscă pentru câștigarea pitch-ului ce adusese acest client de sute de mii anual.
Atunci când client-service-ul s-a întors în departamentul de creație, fețele lungi ale creativilor și faptul că aceștia nu mai sărbătoreau nici o victorie la pitch i-au spus destul de clar că informația în exces dăunează armoniei instituționale.
Vorbim foarte mult despre productivitatea
scăzută a românilor, dar povestea asta cu agenția este tocmai despre productivitate. Ce lungise, oare, fețele acelor oameni bine plătiți și care puteau veni la serviciu și în pantaloni scurți, acesta fiind un semn de netăgăduit al libertății depline de care se bucurau?
Păi, este destul de simplu: cifrele din contract.
Agenția asigura clientul că îi pune la dispoziție două echipe de creație (una de seniori și una de juniori), un account director și un account executive, și un director de creație. O echipă de creație și echipa de client-service erau, în contract, dedicate clientului respectiv, astfel justificându-se și prețul cerut de agenție pentru munca prestată. Realitatea era, ca în toate agențiile, complet diferită: echipa de creație mai avea cel puțin încă doi clienți la fel de importanți de conturile cărora să se ocupe, echipa de client-service la fel. De obicei trei, dar cel puțin doi.
Dar, na, asta e România, nu ne permitem mai mult, e o minciună nevinovată, clientul primește ceea ce-și dorește la nivel de produs, bla-bla-bla.
Și ajungem și la productivitate:
în contract, pentru o oră de muncă a unui senior copywriter sau senior art director clientul era taxat cu 150 de euro. Plus TVA. Cu o medie de minimum patru ore pe zi, zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună.
Cu discount-uri și alte clauze speciale, clientul plătea, în cele din urmă, în jur de 15.000-20.000 de euro lunar plus TVA, numai pentru creație. Asta e ceea ce, în perioada aceea, se numea un client mare.
Problema fețelor lungi ale creativilor din respectiva agenție venea din faptul că, citind contractul pe care n-ar fi trebuit să-l citească, au realizat că în opt ore de muncă (cei mai norocoși) își produceau salariul pe o lună. În alte două ore își acopereau și taxele către stat, fiind plătiți creativ din punct de vedere contabil. La clauzele din contract, ar fi putut să muncească doar zece ore lunar. Munceau 60 de ore săptămânal.
Povestea mai spune că
unii dintre creativii care au văzut respectivul contract au cerut imediat majorări salariale. Unii au primit un plus de 50 de euro lunar. Alții au plecat în alte agenții, unde lucrurile se petreceau la fel, dar la angajare și-au majorat salariul cu 3-400 de euro lunar față de vechiul loc de muncă. De fapt, cam așa se întâmpla acum un deceniu în industria cu pricina și la fel se întâmplă și azi, dar în mult mai multe industrii: dacă vrei o creștere de salariu consistentă, pe baza productivității pe care o ai real, trebuie să schimbi locul de muncă. Iar când epuizezi toți angajatorii decenți din țară, dacă vrei un salariu real și condiții decente de muncă, pleci din țară. Desigur, dacă domeniul în care activezi permite asta și dacă ești suficient de bun.
Vorbim, iar, ca aproape în fiecare an,
despre productivitatea scăzută a românului. Ăsta este pretextul pentru care salariile din mediul privat nu cresc, ăsta e motivul invocat, mereu, de către marile companii care au venit aici după mână de lucru ieftină și înalt calificată. Și, totuși, copywriter-ul care produce pentru companie 150 de euro pe oră plus TVA nu este o raritate. Angajatul Dacia producea, în 2016, 650 de lei în fiecare oră muncită. Sunt oameni care produc și mai mult. Dar niciodată, oricât de mult ar produce, românii nu vor fi considerați productivi de către statistici câtă vreme profiturile vor fi externalizate, iar datele folosite de către statisticieni vor fi complet viciate.
Exodul masiv al românilor din ultimii 28 de ani are multe cauze, dar principala este aceea că sunt prost plătiți. Asta ar trebui să țină minte politrucii care și-au făcut altare cu siglele marilor companii private. Nu poți să deplângi în același timp plecarea românilor din țară, dar să militezi pentru păstrarea salariilor la un nivel cât mai scăzut, pentru că altfel, chipurile, “ne pleacă investitorii”. Pleca-vor și ei, e drept, cam atunci când și câinii vor pleca de la măcelărie de bunăvoie.