Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

DINU ADAM: „Apartenența la o breaslă presupune, înainte de accesul la drepturi și privilegii, asumarea unor obligații”  

Zoom DINU ADAM: „Apartenența la o breaslă presupune, înainte de accesul la drepturi și privilegii, asumarea unor obligații”  

Poet, traducător și eseist, Dinu Adam nu face caz de propria sa persoană atunci cînd vorbește despre reformarea Uniunii Scriitorilor, ci despre lege, morală și corectitudine.

Cristian Teodorescu: La ce ți-a trebuit să te bagi în Grupul de Reformă a Uniunii Scriitorilor ?

Dinu Adam: Ca să fiu sincer, nu prea muream de grija USR, mai ales că – după o perioadă destul de aprigă de naivitate post-revoluționară – mă cam vindecasem, prin 1994, de iluzia că breasla scriitoricească ar putea fi însănătoșită împotriva voinței sale. Îl însoțisem pe Mircea Dinescu în aventura de președinte al USR, fusesem purtător de cuvînt al USR, susținusem tentativele de emancipare instituțională ale colegilor mei de generație sau ale celor mai tineri, fondasem ASPRO (Asociația Scriitorilor Profesioniști din România), alături de cei mai rebeli dintre ei, încercasem să găsesc soluții de conservare a unui patrimoniu ce se ducea de rîpă, din osîrdia și în interesul meschin ale unora dintre confrații noștri. Le-am considerat forme de manifestare naturale ale tranziției și am sfîrșit prin a le accepta firescul și excluderea din acest tip de normalitate.

Cînd, însă, am constatat că situația USR derapează și se extrage din propria precară normalitate, sărind calul și baricadîndu-se într-o redută a autoritarismului discreționar, am avut neplăcuta revelație că încălcarea unor principii democratice elementare reprezintă un atentat explicit împotriva statutului de scriitor și a respectului față de mine însumi. Aderarea mea la Grupul de Reformă nu a fost motivată nici de resentimente (mă consider, în continuare, prieten cu cei ce mi-au făcut onoarea să mă, chipurile, excludă), nici de frustrare (n-am beneficiat, deși aș fi putut, de privilegii în virtutea apartenenței la USR), nici de grija zilei de mîine (am meseria mea, așa că nu rîvnesc nici la pensie, nici la indemnizații), ci strict de îngrijorarea față de lipsa de realism a celor ce riscă să arunce în derizoriu condiția și statutul scriitorului în societate, neglijînd cu dispreț tocmai tînăra generație.

C.T.: Ești unul dintre cei care nu se amestecă în ceva dacă nu cred în dreptatea acelui ceva. În cazul de față cum crezi că stau lucrurile?

D.A.: În cazul de față, nu pot să fiu decît subiectiv. Privind din afară, publicul poate considera că asistă la bătălia lui David cu Goliath. Sigur că, dacă tot ne pretindem scriitori, putem avea și noi vocația metaforelor alegorice. Doar că beligeranța e mult mai prozaică: confruntarea dintre legalitate și disprețul arogant față de lege. Uniunea ar fi trebuit să se înscrie, respectînd legea, în registrul asociațiilor și fundațiilor, adică să se conformeze unor minime reguli. N-a făcut-o și, culmea, a refuzat s-o facă, atunci cînd i s-a cerut, considerîndu-se mai presus de lege. Grupul de Reformă n-a făcut altceva decît să suplinească această corvoadă administrativă și, paradoxal, s-a trezit incriminat că pretinde respectarea legii.

C.T.: Ce părere ai despre gruparea Manolescu?

D.A.: Asta-i o întrebare foarte grea. Nici măcar nu știu dacă există o grupare Manolescu. Vorbim, de fapt, de o gloată eterogenă – cîțiva „prieteni” (că și statutul ăsta e greu de definit) ai săi, care beneficiază de privilegii administrative; apoi alții, destui, care nu sînt de acord cu el, dar nu se pot lipsi de avantajele pe care le-au dobîndit în virtutea placidității cu care i-au acceptat abuzurile; în fine, o mare masă de membri, unii scribi modești, alții veleitari, pentru care calitatea de membru USR reprezintă o consacrare socială și, eventual, acces la sporuri de pensie. Nu întîmplător ponderea noilor veniți în breasla dlui Manolescu este asigurată de autori de vîrsta a treia – tinerii sînt incomozi, recalcitranți, greu de manipulat, imprevizibili. Nici nu este de mirare că – dacă au și talent – nu aspiră să devină figuranți în dramoleta dlui Nicolae Manolescu: oșteni, tîrgoveți, popor…

C.T.: Cum se poate ca, atunci cînd legalmente nu exiști, să fii luat în serios la tribunal, pe vorbe?

D.A.: Decamdată, uite că se poate. Dacă eu, ca om de pe stradă, m-aș duce la tribunal fără buletin, nu numai că nu m-ar primi în sala de judecată, dar nu m-ar lăsa nici măcar să intru în tribunal. Așadar, ceea ce mă miră este că instanțele judecătorești mai au dubii. Continui să cred că Justiția, înainte de-a se lăsa impresionată de lecturile prea asidue din Manolescu, Chifu sau Vosganian, ar trebui să citească legea, oricît de legată la ochi ar fi.

C.T.: Ce e acum Uniunea Scriitorilor pe care o păstorește N. Manolescu?

D.A.: “Păstorește” e bine zis. Pe de o parte, pentru că dl Manolescu se comportă ca un cioban, cu drept de viață și de moarte asupra berbecilor din turma ce-l urmează orbește. Pe de alta, deoarece, în plan spiritual, dl Manolescu pare că s-a convertit la o religie proprie, considerîndu-se intermediar între păcătoșii scriitori și lege, pe care, desigur, o traduce după cum îi convine. În sensul ăsta, USR-ul dlui Manolescu este o sectă eretică, în care adepților nu li se spală creierele, pentru că și le spală singuri, de bunăvoie – din felurite, meschine, motive. Nici nu este de mirare că are așa de mulți membri, de vreme ce posteritatea le este asigurată (aștept cu emoție următorul op al dlui Manolescu, Scriitori români confortabili, în care ne va împărtăși impresiile din lectura celor 2.700 de membri ai „turmei” sale de scriitori), iar calitatea de membru nu le impune decît obligația de-a fi de acord cu păstorul.

În 1976, după ce-mi publicasem cel de-al doilea volum, puteam să intru în Uniune, dar mi s-a părut aiurea să devin un privilegiat al acelui regim, ce considera creația literară mai importantă decît creatorul de literatură (uniunile erau de creație, nu de creatori). În anii ’80, am regretat că n-am făcut-o, pentru că Uniunea Scriitorilor a fost atunci singura instituție ce s-a împotrivit explicit dictaturii, neacceptînd să-i fie impus un președinte numit de CC al PCR. În secolul 21, uniunea dlui Manolescu nu are – și nu poate avea – vreo poziție față de Puterea ce-o alimentează cu resurse: este doar un lăutar cu batista îndesată-n țambal, să nu se-audă nici cînd sughite, nici cînd oftează.

C.T.: Cine e azi Dinu Adam?

D.A.: Eu sînt cel care-am fost dintotdeauna: scriu ce am nevoie să scriu, traduc ce vreau să traduc, public cît am ocazia să public și duc, ca dintotdeauna, o viață dublă: lucrez într-un minister pentru folosul persoanelor din grupuri vulnerabile, cu speranța că munca mea nu este în zadar, și închipui proiecte social-culturale care, cu sau fără mine, tind să facă mai suportabilă viața în societatea noastră.

C.T.: Ce ar trebui să facă USR ca să se reformeze?

D.A.: Primul pas, așa cum am spus deja, este să intre în legalitate. Mai departe, depinde de voința membrilor săi de a se reforma pe ei înșiși. Adică de-a accepta că apartenența la o breaslă presupune, înainte de accesul la drepturi și privilegii, asumarea unor obligații. Este un proiect ideal, probabil, greu (ori cu neputință) de atins pentru cei din generația mea; dar mi s-ar părea de neiertat să nu facem nimic care să le dea măcar o brumă de speranță celor mai tineri – dacă nu facem nimic să mergem mai departe, înseamnă că ne-am resemnat să facem pași îndărăt.

C.T.: De ce sîntem mulți în particular și puțini la un caz de ceva?

D.A.: Nu sîntem mulți niciodată. De obicei, sîntem singuri, față în față cu oglinda propriilor principii. Din perspectiva asta, nimeni nu e vinovat, nimeni nu e păcătos: toți sîntem învinși de circumstanțe. Personal, îl compătimesc pe dl Manolescu și, mai mult, pe cei aidoma lui – unii dintre ei ne sînt chiar prieteni. Problema e că nevoia mea nu are cum să devină nevoie a tuturor, tocmai pentru că, implicit, meschinăria mea devine complice cu meschinăria tuturor: nemulțumirea este întotdeauna generală, revendicările rămîn mereu particulare.

C.T.: Cum ar trebui să fie Uniunea Scriitorilor, după părerea ta?

D.A.: Părerea mea contează mai puțin, pentru că opiniile mele sînt radicale. Dar părerea noastră, a celor din Grupul de Reformă, este că USR trebuie să-și dobîndească legalitate, legitimitate și autoritate. Abia după aceea putem vorbi despre opinii personale.

Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

romania100
Editoriale
  • De ce începe să-mi fie mie rușine de sfînta nerușinare a altora

    19 iunie 2018

    Într-o vreme în care personajele lui Caragiale au evadat din proiect sfidînd legile metamorfozei, nu părem prea zguduiți că Mița Baston i-a luat locul lui Tipătescu, nici că Efimița nu […]

  • Klaus și uz de klaus

    19 iunie 2018

    Săptămîna trecută, un judecător al Curții Constituționale, Lăzăroiu, a fost amenințat. Sună îngrozitor, dar e exact așa cum sună. Consilierul prezidențial Tănăsescu și-a luat concediu și l-a atras în biroul […]

  • Isărescu și sclavii

    19 iunie 2018

    Când au apărut informații despre colaboratorul Manole, în presă a fost embargou ca pe vremea lui Gabriel Oprea. Există suspiciuni mai mult decât rezonabile că Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, a […]

  • Războiul de independență se amînă

    12 iunie 2018

    Mitingul PSD, înrămat de Antena 3 și RTV, atîrnă acum pe perete, alături de mitingul #rezist, pictat, de-a lungul unui an întreg, de Digi24, Realitatea TV și HotNews. Sînt două […]

  • Dulăul cu colții pe-arginți

    12 iunie 2018

    “Bătrânii și moldovenii ne vor distruge viitorul!”, spuneau, fără fereală, antipatizanți de toate vârstele ai PSD-ului, înainte de parlamentarele din 2016. Prin urmare, pe locul 1 al listei pentru Senat […]