Persoana din titlu e un tip calm, rațional, cu care e reconfortant să stai de vorbă în momente complicate sau de-a dreptul periculoase, ca acum. De ce? Fiindcă Dinu Adam, acest om al raționamentelor nuanțate, nu face parte dintre pesimiștii care speră că dracul nu e chiar atît de negru; e un optimist care se întreabă dacă dracul poate fi și mai negru decît e.
Cristian Teodorescu: Niet NATO și UE?
Dinu Adam: De ce? Că eu nu sînt din localitate. De fapt, dar întrebarea ta ar fi trebuit să fie afirmație, caz în care am fi putut crede că-i vreo replică a lui Putin, la negocierile cu Trump; și că se referă la Ucraina, căreia Rusia vrea să-i interzică accesul. Diferența e că România aparține și NATO, și UE. Calitatea de stat membru al acestor organizații (adăugăm chiar și tîrzia acceptare în Schengen) reprezintă cea mai valoroasă realizare din 1990 încoace. Că încă n-am valorificat toate oportunitățile oferite de asemenea conjunctură este cu totul altă poveste.
Un nou președinte, oricît de căpiat ar fi, n-are cum decide de capul lui manevra păguboasă de-a scoate țara din UE și NATO. De pildă, Marea Britanie a ieșit din UE (nu și din NATO), însă doar în urma unui proces complicat și îndelungat, al cărui preț continuă să-l plătească. Tehnic (și simplist) vorbind, comparativ cu Marea Britanie – care era unul din marii contributori la bugetul UE –, România este unul dintre marii consumatori: ar deveni, așadar, unul din marii datornici, ceea ce nu-și poate permite. De altfel, în România, euroscepticismul este mai mic decît media celorlalte state membre, așa că perspectiva asta mi se pare improbabilă.
C.T.: Harașo Moskva?
D.A.: Da, Moscova este un oraș frumos. Am fost și-n Piața Roșie (nu doar cu Bécaud și ghidul lui, Nathalie, că mie mi-a fost ghid o Tatiană), ba chiar și la Kremlin (la un spectacol al ansamblului Veryovka). Deci aș vrea să fim lămuriți: Putin nu-i Rusia, la fel cum Stalin nu era URSS și nici Hitler nu era Germania. Eu am crescut cu Rilke, Trakl și Brecht, nu cu Hitler; cu Bulgakov, Babel și Mandelștam, nu cu Stalin; cu Vîsoțki, Tarkovski și Okudjava, nu cu Putin…
Problema e că, atunci cînd dă patima politică peste dînsul, publicul mai este și grăbit, adică superficial în judecăți, degrabă tentat să ignore nuanțele și să-și diabolizeze adversarii. Este, de pildă, motivul pentru care generația a patra (cîtă mai este), cînd își amintește că „rușii“ ne-au făcut și ne-au dres, se referă de fapt la „sovietici“, care erau de toate neamurile – după cum oastea noastră, după întoarcerea armelor în al doilea război mondial, a luptat pînă în Tatra în Frontul II Ucrainean, ceea ce nu înseamnă c-am fi fost nemți la Stalingrad și-am fi devenit ucraineni la Budapesta ori Viena.
Că la noi există un curent „suveranist“ (pe care l-aș numi, mai curînd, naționalist de sorginte neo-fascistă) ale cărui apucături populiste convin, circumstanțial, dictatorului Putin, e o realitate, dar nu înseamnă decît că „divide et impera“ se traduce și-n rusește. Candidatul George Simion nu-i omul lui Putin, ci al oricui e dispus să-l folosească la ceva – lui Georgescu, lui Putin, lui Trump (mai nou, am aflat că-i candidat MAGA), fără ca ăia să dea doi bani pe prestația lui: le e bine că latră tare, căci, de la depărtare, gălăgia poate fi agreabilă, ca să-l parafrazez eu pe Omar Khayyam.
C.T.: Pe cine o să mai dăm vina dacă se alege Simion?
D.A.: Este într-adevăr o tradiție la noi să dai vina pe altcineva, cînd nu-ți ies socotelile cum ți-ai plănuit. Deja am aflat de pe Facebook că George Simion este rom (cum devenise și Ceaușescu, după ’90), că rușii lui Putin, că americanii lui Trump, că, nu cei din urmă, vînduții din diaspora, toți și-au băgat coada să ne tulbure nouă ciorba. Ca întotdeauna, chiar dacă uneori au priză la public, astea sînt doar justificări pentru eșecul personal – în context, este vorba și despre eșecul societății românești de-a se adapta provocărilor societății de consum, în care ne-am aruncat ca-ntr-o piscină fără apă. E naiv cel ce-și închipuie că situația în care ne aflăm n-are legătură cu bîjbîielile din anii ’90 și cu excesele de autoritarism (din vremea lui Băsescu) ori de aroganță (în „pereoada“ lui Iohannis) ce le-au urmat pînă azi. Paradoxal, curentul ăsta extrem-naționalist a fost sistematic tolerat de clasa politică, așa cum a fost ignorată și populația, în general; ca urmare, el s-a insinuat ascendent în percepția publică, speculînd obsesiv „sfinții închisorilor“, defilînd public cu Zelea Codreanu, Moța și Marin, dar și cu simbolurile ori salutul de tristă amintire, cristalizînd astfel o normalitate anormală ce-și arată acum colții. Sigur că putem da vina și pe politicieni, ori chiar pe „sistem“. Deși, de fapt, „sistemul“ sîntem toți, iar politicienii au devenit aroganți din pricină că noi, societatea, ca să-i punem la locul lor, n-avem alt instrument de corecție decît votul, ce funcționează sincopat, incoerent și tardiv.
C.T: De ce-o fi avînd diaspora cîrlig la ăștia care-și zic suveraniști?
D.A.: Incriminarea electorală a diasporei mi se pare nejustificată, dar și neconstructivă. Cine reproșează diasporei rezultatele din alegeri, pe de o parte ignoră că diaspora nu este o masă omogenă de alegători (măcar pentru că motivațiile pentru care se află acolo sînt foarte diferite) și, pe de altă parte, neglijează că majoritatea celor din afara țării – independent de canalele media – dispun și de informații directe, fie ele și subiective, de la rudele și cunoștințele din țară. Altminteri, întrebarea nu-mi pare corect formulată. Ar fi trebuit: cum naiba de găsesc suveraniștii în diaspora atîta masă de manevră ușor de manipulat?! Răspunsul mi-ar fi mai simplu: pentru că se duc acolo. Treaba asta, însă, nu-i cu nimic diferită de manipulările din țară, la care, de altfel, au apelat toate forțele politice. Însă felul în care s-a radicalizat electoratul arată cît de păguboasă este disprețuirea, diabolizarea ori incriminarea celor ce nu sînt pe aceeași baricadă cu noi. Fără să ne dăm seama, pentru turul I, ne-am angajat într-o beligeranță fratricidă care, păstrînd proporțiile, mi-a amintit de războiul civil spaniol, în care republicanii s-au luptat cu patimă nu doar cu naționaliștii franchiști, ci și între dînșii. De aceea, constat cu tristețe că bătălia se prelungește și pentru turul II, tabăra europenistă continuînd păruiala de pînă acum, pe deasupra culpabilizînd alegătorii din diaspora și stigmatizîndu-i pe susținătorii lui Simion – este jalnic.
C.T.: Crezi în miracole la urne?
D.A.: Că tot e aniversarea (născut pe 9 mai), dar și comemorarea (a murit pe 6 mai) lui Blaga, nici eu „nu strivesc corola de minuni a lumii“; așa că da, cred în miracole, chiar dacă nu-s în măsură să le provoc, așa cum mi-aș fi dorit.
C.T.: Ce să facă pro-europenii dacă ne trezim cu Simion președinte?
D.A.: E amuzantă formularea ta: nu doar noi doi ne trezim cu Simion președinte, ci toată țara – și asta nu-i o dovadă de trezire. Cît despre pro-europeni (printre care cred că ne numărăm și noi), chiar ar trebui să se trezească, dacă se poate, înainte de turul II, că încă mai e timp, cred eu. Chiar și-n eventualitatea că Simion devine președinte, pro-europenii ar trebui să facă ce n-au făcut de prea multă vreme, pe toate canalele ce le stau la dispoziție: în Parlament, în stradă, în universități, în mass-media – adică (atenție, aici urmează lozinci! ca-n pauzele publicitare de la TV) să sancționeze prompt și vocal excesele extremiste, să se mobilizeze nu doar în proteste sterile (deși au și astea rolul lor), ci activ și concret pentru combaterea manipulării prin mass-media sau prin discursuri politice, pentru marginalizarea (pînă la izolarea) socială a celor ce sabotează modernizarea și consolidarea statului român; și, nu în ultimul rînd, să construiască punți de comunicare și de colaborare între cei aflați pînă acum în beligeranță, pentru că este nevoie de solidaritate cetățenească, chiar și cu cei ce n-au învățat la școală ce-i asta.
Sigur că aș putea să formulez și obiective mai precise, numai că sînt doar ale mele, personale – eu n-am cînd să le mai realizez. În schimb, încurajez pe toată lumea să meargă să voteze, cîtă vreme își asumă regulile procesului electoral; să nu spună altora ce să voteze, ci doar să-și argumenteze concret, fără speculații și imputații, propria opțiune. Pentru că, în continuare, sînt optimist, cu convingerea că vocația cetățenească poate prevala asupra uneia belicoase și resentimentare.