Poet, eseist, traducător. Mai ales om cu scaun la cap, printre puținii de la noi și în general. Sceptic, totuși apărător al cauzelor aparent pierdute, Dinu Adam e unul dintre și mai puținii care știu să găsească drumul prin încîlceala cotidiană, fiindcă știe cum stăm și unde ne aflăm.
Cristian Teodorescu: Mai e puțin și se face anul de cînd pandemizăm. Cum te-ai descurcat pînă acum?
Dinu Adam: Anul ăsta va rămîne, probabil, drept „primul din vremea pandemiei“, simțit pe pielea noastră, nu de la confortabilă distanță livrescă, cum mai „trăiserăm“ ciumele de pe vremea lui Boccaccio pînă la Camus, ori holerele lui Giono și García Márquez. Cum facem amîndoi parte din „grupa de vîrstă vulnerabilă la COVID“ – adică am apucat cutremurul din 1977, apoi apogeul paranoic al dictaturii lui Ceaușescu, revoluția din decembrie 1989, mineriadele ori războaiele din fosta Iugoslavie și din Orientul Mijlociu –, credeam că sîntem căliți pentru confruntarea cu vreun nou cataclism. Pare-se că n-a fost tocmai așa, de vreme ce, în loc să privim cu curiozitate scriitoricească felul în care societatea face față unor condiții de criză, am fost nevoiți, cum bine ai zis, să ne descurcăm, în rînd cu ceilalți. Pentru că am senzația că nu doar cei din spitale, inclusiv din secțiile ATI, sînt victime ale virusului, ci cu toții, asimptomatici ori nu, trăim din plin această realitate agresivă, fiecare reacționînd în funcție de rezervele de răbdare și, eventual, de solidaritate umană.
C.T.: Ai avut vreodată senzația că ți-a trecut glonțul pe la ureche – că, adică, era să te molipsești?
D.A.: Sînt la o vîrstă la care îmi permit să nu mă mai preocupe gloanțele rătăcite ce-mi fluieră pe la ureche – îmi ajunge să mă îngrijorez pentru cei apropiați, pentru cunoscuții și necunoscuții din preajmă ori de departe, pe care gloanțele astea nevăzute i-ar putea atinge, îndepărtîndu-mi-i. Îndeobște, prefer să-mi iubesc prietenii medici, să-i respect și să-i stimez pe medicii pe care nu-i cunosc, fără să le pun însă la încercare competențele profesionale, în calitate de pacient. Ca atare, mai toți era să ne molipsim, în afara celor care chiar s-au molipsit – și vom mai căra o vreme cu noi potențialul de-a ne îmbolnăvi, cît timp vaccinarea nu va prididi să neutralizeze resursele pandemice.
C.T.: Ai prieteni care au pățit-o, că la mine se tot lungește lista?
D.A.: Da, și la mine lista este mereu mai lungă, prieteni și cunoscuți care fie au trecut prin calvar și au supraviețuit, fie au căzut victime. Trist este că, deja, ezit să-mi caut – deși mijloacele de comunicare sînt mult mai la îndemînă – prieteni cu care n-am mai vorbit de mult de teamă să nu aflu ceea ce nu vreau să aflu. Și mai trist este că, prea adesea, aflu de la alții, din întîmplare, că n-am apucat să ne luăm rămas-bun.
C.T.: Te-ai vaccinat, te vaccinezi sau mai aștepți?
D.A.: Nu m-am vaccinat încă, dar o s-o fac imediat ce voi fi programat. Mi se pare nepotrivită reacția populației care asaltează canalele de programare la vaccinare, în condițiile în care este vădit că sistemul nu este încă bine pus la punct și riscă să se sufoce. Este probabil un rezultat al epuizării rezervelor de răbdare și, oarecum, o expresie a unui primar instinct de supraviețuire. Păstrînd proporțiile, este ca și cum, dacă s-ar fi anunțat că secțiile de ATI asigură vindecare 100%, toată lumea și-ar pune pilele în mișcare pentru ca, bolnavi sau nu, să-și asigure un loc la reanimare. Pe la începutul anilor ’90, Mircea Dinescu făcea o observație amară, dar parcă mereu de actualitate: „În România, dacă se anunță că se dau palme gratis, imediat se face coadă“.
C.T.: Unii zic că se împarte țara în două din cauza vaccinurilor. Și că refuznicii ar putea deveni cetățeni de categoria a doua din cauza asta. Așa să fie?
D.A.: La noi, populația nu se împarte în două din pricina vaccinurilor – este deja drastic polarizată, iar vaccinul este doar încă un pretext pentru ca această fractură să se manifeste. Dacă privim cu atenție, componența celor două tabere s-a păstrat aproximativ aceeași, indiferent dacă a fost vorba despre cărțile de identitate biometrice, referendumul pentru familie, subiectul avortului, educația sexuală în școală, rolul Bisericii în educație, (non)existența virusului și, acum, folosul vaccinului. Este absurd să considerăm că persoanele care nu vor să se vaccineze ar fi cetățeni de categoria a doua, pentru că drepturile cetățenești nu au justificare medicală – ele trebuie abordate cu înțelegere și lămurite că vaccinarea este în interesul lor și al celor din preajmă. Din păcate, la confuzia asta au contribuit și neglijențele de comunicare ale autorităților care n-au accentuat suficient că vaccinul nu este un medicament, ci un mijloc de prevenție – am auzit chiar medici care, neatenți la nuanțe, vorbeau despre tratamentul prin vaccinare.
C.T.: Din ce aud, cam toată lumea trage nădejde că ne vom întoarce la normalitate. Va fi normalitatea dinainte sau una nouă, post-COVID?
D.A.: Da, normalitatea va fi aceeași ca aceea dinainte: memoria colectivă este scurtă și selectivă. La fel a fost și după cutremur, și după dictatură, și după revoluție – lumea și-a reluat repede tabieturile, trecînd cu buretele peste exaltări, peste lașități, peste meschinării, complicități și stîngăcii. Oamenilor le place să-și amintească doar momentele în care s-au simțit eroi, dar și pe alea se resemnează să le păstreze pentru nostalgiile mărturisite doar la petrecerile din familie, cînd constată că societatea nu dă doi bani pe bravura lor de cafenea.
C.T.: Cineva, gînditor trecut de una sută ani, crede că experiența pandemiei ne va face mai solidari. Tu?
D.A.: Dacă gînditorul trecut de suta de ani ar gîndi cu mintea sa, m-aș bucura că-și poate păstra ingenuitatea de la 20 de ani. Cum am îndoielile pe care mi le cunoști, cred că este vorba, mai curînd, de intenția generoasă de-a provoca societatea să renunțe la ceea ce, mai devreme, numeam „memorie scurtă și selectivă“. Personal, mi-am pierdut iluzia asta cu mulți ani în urmă, imediat după cutremurul din 1977 și, apoi, în „zona liberă de comunism“ din Piața Universității. În plus, normalitatea nu este o experiență socială, ci o sumă aritmetică a normalităților individuale. Sincer vorbind, nu prea am multe motive să consider că pandemia a stimulat solidaritatea, ci tocmai fragmentarea socială.
C.T.: Apropo de solidaritate, te-a vîrît și pe tine domnul N. Manolescu în penal?
D.A.: Apropo de vaccin (și solidaritate), mă simt ca făcînd parte dintre cei care ne-am vaccinat împotriva virusului purtător de dispreț agresiv față de legalitate de care suferă domnul Nicolae Manolescu, motiv pentru care o parte dintre colegii noștri scriitori ne-au considerat „scriitori de mîna a doua“ (și, drept consecință, ne-au exclus din sanatoriul domnului Manolescu, în care bolnavii îi tratează pe cei sănătoși), iar marea majoritate a breslei a acceptat cu resemnare sentința comisiei inchizitoriale de excluderi ca pe o pandemie implacabilă și fără soluție. Revenind la micul nostru război cu domnul Manolescu și oastea sa de antivacciniști, am aflat și eu că am fost, timp de cinci ani, subiect al unei cercetări penale – un procuror-șef s-o fi plictisit, probabil, de învîrtit în jurul cozii și mi-a comunicat oficial că am fost scos de sub urmărirea penală de care n-avusesem habar.
C.T.: Ce-a făcut distinsul critic nu se cheamă denunț calomnios?
D.A.: Nu sînt chiar așa de orgolios să-mi închipui că distinsul critic Nicolae Manolescu și-a irosit atenția pe spinarea mea și-a colegilor mei – cred că este opera capitală a haitei de avocați cu care, de la înălțimea notorietății sale și cu resursele inepuizabile ale unei organizații susținute din bani publici, de ani buni ne hărțuiește cu procese agramate (adică fără subiect și predicat) prin tot soiul de tribunale. Prin urmare, n-am cum să-i imput domnului Manolescu vreo asemenea intenție. În schimb, nu pot să nu pun la îndoială buna-credință a organelor de anchetă care ne-au căutat (mie și altora) nod în papură, fără măcar bunul-simț de-a ne comunica suspiciunea, pentru a ne da ocazia să ne explicăm. Mă bucur că s-a găsit o doamnă procuror-șef care a aruncat la coș acuzele nefondate, dar asta nu mă oprește să-mi exprim nedumerirea: timp de cinci ani, niște procurori au fost plătiți ca să mă găsească inculpabil, în virtutea unor acuzații ce s-au dovedit neîntemeiate – chiar nimeni nu-și pune problema că, în felul ăsta, s-au cheltuit de pomană banii statului și s-au irosit resurse publice (timp și energie funcționărească), poate mai utile în alte spețe? N-ar fi, oare, firesc ca aceste cheltuieli să fie suportate de cei ce-au inițiat, cu rea-voință, acțiunea?! Este ca și cum eu însumi aș plăti (alături de foarte mulți oameni care n-au vreo legătură cu povestea) hachițele justițiare ale domnului Manolescu și avocaților domniei-sale. Nota bene: în trebușoara asta, publicul ar trebui să rețină că, fără excepție, acțiunile în instanță au fost inițiate de avocații domnilor Manolescu, Vosganian și Chifu; nici eu, nici colegii mei „vaccinați“ nu ne-am adresat, deocamdată, Justiției, singurul lucru pe care l-am solicitat (în repetate rînduri, de altfel) fiind intrarea în legalitate a Uniunii Scriitorilor.
C.T.: La o repede ochire, anul ăsta cum o să fie?
D.A.: Societatea românească m-a deprins cu imprevizibilitatea, așa că mi-e complicat să anticipez chiar ce se va întîmpla săptămîna viitoare. Plus că, la noi, nici trecutul nu-i întotdeauna ușor de prevăzut (sic!): istoria recentă se rescrie din mers, în conformitate cu ambițiile noastre de moment. Prin urmare, nu-mi pot permite decît să spun ce mi-aș dori să fie anul ăsta: spre deosebire de anul precedent (pe care deja l-am șters din biografii), să fie un an pe care să-l ținem minte. Și, dacă se poate, să fim mai sănătoși: nu numai fizic.
