Cum se vede România și ce zic cetățenii ei pe Facebook despre Putin și ai lui? Despre asta am stat de vorbă cu poetul Dinu Adam, care de la Pescărușul lui Cehov a ajuns la pescărușii care-i bat la geam cu ciocul.
Cristian Teodorescu: Pe Facebook poți găsi orice. Așa că nu m-am mirat văzînd postări de-ale compatrioților noștri care-l elogiază pe Aleksandr Dughin pentru ideologia lui și-l cred genial. Admiratorii lui autohtoni or fi dintre cei ce-au trecut prin liceu ca gîsca prin apă și-au studiat la „Spiru Haret“ de la distanță?
Dinu Adam: Nu-i pot suspecta de lipsă de educație pe cei ce-l elogiază pe Dughin, ci doar de greșită înțelegere a istoriei, pe principiul (de mulți și degeaba repetat) că, dacă nu-ți amintești istoria, ești condamnat s-o retrăiești. În contextul actual, mai rău e că-i condamnă pe alții să moară pentru concepte abstracte și sterile. Oricum, ayatollah-ul Dughin poate fi bănuit de orice, doar de genialitate nu. În urmă cu mulți ani, am scris un poem, Tertium non datur, cu un preambul: Lumea noastră este drept alcătuită, pentru că te obligă să devii ori oportunist, ori fanatic. Între timp, a apărut Facebook, ce-a devenit vast cîmp de luptă, cu varii beligeranțe, nu neapărat sîngeroase, dar în stare să distrugă: buna dispoziție, stima de sine, prieteniile…
C.T.: Tot pe FB, sînt admiratori ai lui Putin ce-i găsesc merite pentru invadarea Ucrainei și-l declară mare politician pe acest mafiot politic. Proști, năimiți sau nepoții comuniștilor din anii ’50?
D.A.: Nu-s calificat să dau astfel de verdicte. Las deoparte ideea obsesiv conspiraționistă că, dacă-s multe opinii inconvenabile pe un subiect, e musai să fie cineva care plătește pentru ele. Cred că-s mai multe tipuri de nostalgii (dar și revanșe) ideologice: de o parte, cei ce regretă binefacerile lui Ceaușescu; de alta, anticomuniștii ce-și permit luxul să lupte cu comunismul, pentru că nu mai există; mai sînt și cei ce-au fost crescuți în tradiția culturală a Gulagului românesc, dar și cei care au pata pusă pe rușii ce ne-au invadat țara după 23 August în povestirile bunicilor, după cum și cei ce au boală pe ucraineni, că Stalin le-a dat Bucovina, Herța și Bugeacul. La noi, persistă, cronic, lipsa de nuanțe: foarte mulți nu sînt în stare să deosebească popoarele de guvernanții lor. De la dubiosul principiu că popoarele au guvernanții pe care-i merită, se ajunge inevitabil la confuzii: sovieticii sînt toți ruși, comuniștii sînt bolșevici, naționaliștii sînt naziști, cei ce nu ne convin sînt, desigur, securiști. Golirea noțiunilor de sens și convertirea lor în etichete, lipite pe borcane în care-s înghesuite conținuturi confortabile, este tot o formă de manipulare.
C.T.: Oare rusofilii, de fapt, putinofilii din România, l-or fi citit pe Tolstoi?
D.A.: Cu cititul e tot mai complicat: nu prea i-au citit ei nici pe Caragiale, nici pe Creangă, și tu vrei să-l fi citit pe Tolstoi. Dar asta e valabil și pentru cei care-i afurisesc pe putinofili – am întîlnit accese înfiorătoare de condamnare la moarte a rușilor, ce nu sînt, tehnic vorbind, cu nimic diferite de aberațiile susținătorilor lui Putin, care îndeamnă la exterminarea ucrainenilor, pentru că nu-s oameni. (De cînd cu căldurile astea, am doi pescăruși ce bat cu ciocul în termopane să ceară apă și mîncare – problema nu-i c-or să spargă ferestrele, ci că n-au maniere: iau vasele în care le punem apă și grăunțe de-ale pisicilor și le aruncă pe acoperișul blocului alăturat. Ce-ar trebui să fac? Să nu-mi mai placă Pescărușul lui Cehov?!)
C.T.: Să crezi în Dumnezeu, dar să te lași aburit de un fost turnător la Securitate sub numele de Mache, care-l proslăvește pe Putin?
D.A.: Nu cred că proslăvirea lui Putin este cea mai gravă rătăcire a prea-pseudo-numitului Mache, e doar o consecință a unui lung șir de rătăciri. Iar problema nu este a sa, ci a BOR, căci dacă Mache ar fi fost singurul, ar fi fost înlăturat de mult.
C.T.: Ce-i de preferat: un analfabet cinstit sau un semidoct care trăiește în ceață și-ți explică pe FB ce e lumea și ce vrea ea?
D.A.: Asta-i ca-n clasica dilemă Cum e mai bine să fii: bogat și bolnav ori sărac și sănătos?, la care eu răspund, de obicei: cel mai bine este să fii bogat și sănătos. La întrebarea ta n-am răspuns, pentru că am cunoscut analfabeți înțelepți, dar și semidocți onești – adică sincer convinși de atoateștiința lor, ce-și acceptă limitele atunci cînd argumentele contrare sînt îndestul convingătoare. De altfel, nu ăștia sînt interlocutorii toxici, ci analfabeții funcțional care țin morțiș să te convingă de platitudini ce n-au, îndeobște, legătură cu subiectul.
C.T.: Nu ți se pare că România a devenit o țară periculoasă pentru cetățenii ei și în vreme de pace?
D.A.: Să nu exagerăm: România nu este o țară periculoasă chiar pentru toți cetățenii – unii au pensii speciale, alții lucrează prin agenții de-ale statului (și-or să aibă pensii la fel de speciale); mai sînt și cei ce-și pot dona fără sughiț salariul pe șase luni pentru vreo cauză generoasă (pentru că doar nu trăiesc din salariu)… Altfel, nu prea știu cum este prin alte țări, dar la noi Facebook a devenit tot mai periculos, tocmai pentru că nu cunoaște starea de pace: mereu se iscă vreo gîlceavă, mereu se găsește prilej să polarizeze radical opiniile și să producă beligeranți. Este ca-n vorba aia de pe vremuri: o să fie o luptă pentru pace de n-o să rămînă piatră pe piatră. Adică rămîn incurabil optimist.
C.T.: Ce părere ai despre Ministrul Educației, care se laudă că va reforma sistemul de învățămînt, printr-o nouă lege a educației? (Nu că n-am fi avut destule pînă acum – și legi și reforme.) Crezi că va înmulți cititorii?
D.A.: Ministrul Educației îmi lasă impresia că n-are habar ce este educația. Căci, în afară de învățămînt (care-i educație formală), există și educație informală și non-formală, ce au influență mult mai consistentă asupra tinerilor. Reforma asta-i aiurită, vădind o îngrijorătoare lipsă de imaginație și de perspectivă. Nu pun vina doar în seama ministrului, întrucît soluțiile trebuie asumate politic, de coaliția de guvernare: reorganizarea Guvernului și înființarea unui Minister al Educației și Culturii, căci este riscantă abordarea separată a acestor domenii.
Nici n-ar fi complicat, pentru că, în fond, un Minister al Culturii nu trebuie să facă teatru, film, arte plastice ori literatură – ar trebui, doar, să reglementeze spațiul în care creatorii de cultură să-și poată desfășura activitățile. În schimb, fără cultură (aici incluzînd, desigur, și cultura tehnică), educația nu are cum să producă decît iluzii.
C.T.: A murit Gorbaceov, ultimul lider al URSS. Crezi că a făcut ce trebuia să facă sau a fost luat de vîrtejul istoriei?
D.A.: Mereu m-a mirat că nu face nimeni legătura între ambițiile lui Ceaușescu de-a fi buricul lumii și convingerea, național răspîndită, că, abia ajuns la Malta, Gorbaceov ar fi răcnit îngrijorat: frate Bush, ce ne facem cu România?!
În schimb, nu mă miră că sînt cetățeni ce-l comentează pe Gorbaceov cam ca pe-un fotbalist: cîte goluri a marcat, ce penaltiuri a ratat, nu prea știa să dribleze și nici nu sărea la cap.
Gorbaceov este important prin ce a făcut, dar și mai mult prin ce n-a făcut: oricare alt lider comunist (nu doar din URSS) ar fi putut interveni, cu forțele Tratatului de la Varșovia sau măcar cu Armata Roșie, în țările satelite ce apucaseră pe calea liberalizării, la fel ca în Ungaria ori Cehoslovacia.
N-a făcut-o și le-a lăsat (inclusiv România) să facă după capul lor.
La fel cum noi am fost martori la construcția socialismului, și el și-a asumat ipostaza de martor la prăbușirea pan-sovietismului.
