Tip rațional care și-a păstrat rațiunea intactă și în pandemie, poetul Dinu Adam e unul dintre cei tot mai puțini cărora le funcționează busola și la vreme de criză. Ajutat de scepticism și de umor.
Cristian Teodorescu: S-a împiedicat Parlamentul în certificatul de vaccinare, deși în România pînă mai ieri era răpus zilnic cîte un batalion de bolnavi. Știi vreo dovadă mai tare că aleșilor noștri li se rupe de cei care i-au ales?
Dinu Adam: Nu știu cît de folositor este certificatul ăla la noi (oricum, pe-afară sîntem tot mai des percepuți cu suspiciune, de cînd s-au înmulțit scandalurile cu vaccinări la chiuvetă), dar vaccinul este sigur de folos. Mă gîndesc însă că, dacă a contribuit cu așa mare succes la învrăjbirea populației, o avea și vreun înțeles ce ne scapă deocamdată. Eu m-am vaccinat, dar nu de dragul guvernanților (căci, prin definiție, n-au cum să-mi fie dragi), ci din grijă pentru cititori, în general: mi se pare mult mai confortabil să citești o carte în patul tău de-acasă, chiar dacă suferind, decît cu masca de oxigen pe față, la reanimare. Știu, o să-mi zici că nu prea mai avem cititori: păi, n-ar fi păcat să avem și mai puțini?!
C.T.: Mă întreb dacă, în România, majoritatea populației vrea reforme sau preferă să fie lăsată să moțăie. Rezultă că preferă moțăiala. Ție cum îți ies calculele?
D.A.: Depinde la care majoritate te referi. Încă umblu multișor prin țară: majoritatea pe care o cunosc nu prea are timp să moțăie, se zbate din greu să supraviețuiască. Sigur, n-are o tribună de unde să răcnească la guvernanți, dar, și de-ar avea, tot nu și-ar pierde vremea cu asta: majoritatea tăcută nu se simte reprezentată nici de forțele politice, nici de mass-media, chiar dacă și unii, și ceilalți vorbesc în numele ei. Cu reformele treaba e mai complicată – ca să se facă, ar trebui ca reformatorii să aibă niște priorități de abordare și, mai ales, să știe ce costuri și consecințe sînt implicate. Altfel, e mișto să vorbim despre digitalizare, energie verde și mai știu eu ce, numai că deocamdată n-am prea rezolvat cu latrinele școlilor ori cu lecțiile pe care unii copii și le fac la lumînare. Fără să mai amintesc de măsurile de prevenție, de genul spălatului frecvent al mîinilor, care devin ficțiuni pentru cei ce locuiesc în așezări informale, unde apa se aduce în bidoane de la 2-3 km distanță. Din păcate, decidenții noștri par că se încăpățînează să construiască casa începînd cu acoperișul. Asta-mi amintește un banc ce descrie suspect de fidel direcția în care ni se îndreaptă reformele: closetul alcătuit dintr-o groapă și trei pari – de unul te ții, cu altul te aperi de cîini și în al treilea îți pui pălăria, să se vadă că-i ocupat. Iar prioritatea este, mai mereu, al treilea par, că ăla se vede cel mai bine din dronele Uniunii Europene.
C.T.: Austria și-a băgat nevaccinații în carantină. Germania și Cehia vor să facă același lucru. Noi, cu drepturile omului, deși la Constituție scrie ceva despre dreptul la sănătate. Tu în ce drepturi te simți?
D.A.: Știu că nu mizezi pe competențele mele în materie de vaccinare, microbiologie și combatere a pandemiilor, și bine faci. Ce fac statele alea, comparativ cu ceea ce fac altele (inclusiv al nostru), sînt măsuri politice și fiecare are argumentele sale – toate sînt dependente de măsura în care decidenții politici consideră că pandemia este un pericol public sau doar o agresiune economică.
Cum ar veni, depinde de grija pe care guvernanții o au față de populația ce i-a mandatat să-i guverneze ori față de sectoarele economice pe care le consideră prioritare: unii privesc numărul morților ca pe un indicator de amenințare a populației, alții sînt preocupați (ba chiar cu îngrijorare) de închiderea mall-urilor, sălilor de fitness ori terenurilor de golf. Bine, în ecuația asta, accesul copiilor la școală este doar un moft, ca să aibă ce mastica posturile TV. E cam la fel ca dezbaterea bugetului: educația și cultura sînt mereu menționate la „și altele“. Revenind la subiect, Constituția garantează o sumedenie de drepturi, dar mă preocupă mai mult că cei ce invocă „sfînta Constituțiune“ ignoră tocmai textul și spiritul legii fundamentale. Doar un exemplu: Art. 26 (despre dreptul la viața intimă, familială și privată), în al doilea paragraf, stipulează că „Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși“, dar menționează și în ce condiții, adică „dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora“; iar Art. 53 stabilește circumstanțele în care anumite drepturi pot fi restrînse, în situații excepționale. În cazul pandemiei, pe care o consider o situație excepțională, mă simt în drept de a nu trece strada cînd semaforul este roșu.
C.T.: Pe criterii politice sînt numiți directori la firmele statului ageamii și neisprăviți. N-ar trebui înființată și funcția de director politic, pe lîngă aia de director pur și simplu, încît directorul pur și simplu să dea concurs, iar „politicul“ să fie miluit de partid?
D.A.: Te-aș ruga să nu le dai idei. Deocamdată văd că se înființează ministere noi – ăsta e doar vîrful aisbergului, pentru că orice minister care se respectă trebuie să aibă și niscaiva deconcentrate în teritoriu: directori, directori adjuncți, inspectori principali (și secundari, desigur). Pe de altă parte, noi am avut și cazuri de funcții din astea sensibile, pe care se aflau trei titulari simultan: un director demis abuziv (repus în drepturi de Justiție), altul care-i ținea locul interimar și al treilea care ocupa locul prin concurs. După opinia mea, mai ales că am lucrat vreo șase ani în sistem, problema nu este neapărat ocuparea posturilor, cît utilitatea posturilor.
C.T.: Ce-ar fi dacă s-ar permanentiza un guvern interimar, dar cu miniștri numiți prin tragere la sorți, inclusiv premierul, ca să nu mai stea țara cu ochii în soare în timpul crizelor politice?
D.A.: Tu zici în glumă – dar ăștia sînt în stare s-o ia în serios. În logica mea, așa ceva nu este acceptabil, pentru că guvernarea ar trebui să însemne, înainte de toate, responsabilitate.
Asta nu înseamnă că-i imposibil, întrucît avem deja precedente ce par date uitării: Guvernul Boc (și nu era un guvern rezultat din păcănele) și-a asumat răspunderea în fața Parlamentului pentru cîteva legi extrem de importante, elaborate, e drept, la Cotroceni, de „guvernul“ paralel al consilierilor prezidențiali: salariile unitare, pensiile, sănătatea (poate cu asta mă înșel), ce s-au dovedit niște aiureli. Mă rog, asta e, mai dau și politicienii rateuri. Păi, și cu răspunderea cum a rămas? L-ai văzut pe dl Boc fugărit pe străzi de pensionari? Normal că nu, pentru că-și asumase răspunderea în fața Parlamentului, nu a pensionarilor.
C.T.: Ce le prevezi domnilor Klaus Iohannis și Florin Cîțu?
D.A.: Te rog să crezi că nu mă preocupă – nici nu le prevăd ceva, nici nu le urez oarece. Mă frustrează însă că-i pomenești doar pe dînșii: n-ai observat ce aglomerată e scena politică cu figuranți a căror soartă, de fapt, n-ar trebui să ne preocupe?!
C.T.: Dar reformelor din România?
D.A.: Eu sînt de modă veche, consecvent principiului marxisto-darwinist că funcția naște organul. Numai că statul nostru este un organism ce se sufocă din pricina unor organe artificial instituite, lipsite de funcții specifice, necesare și eficiente – adică tot soiul de regii ce nu regizează nimic, autorități ce n-au autoritate asupra nimănui, consilii de administrație ce-și administrează doar indemnizațiile ori agenții ce abundă de agenți (acoperiți sau descoperiți) –, încît orice tentativă de reformare sistemică s-ar gripa încă din faza de recenzare a acestora. Așadar, cu reformele stăm cum am zis mai sus: țara piere, baba își reformează coafura. Pentru că-mi place să închei în notă optimistă.
