Pe 27 septembrie 1914, cu un oftat pe care istoria l-a luat drept horcăit, Carol I a trecut în legendă. A lăsat în urmă un corp micșorat de boală și de griji, o privire sticloasă în care unii au căutat chipul asasinului și un stat întărit, cu armată, drum de fier și parlament. Întreaga țară a răsuflat ușurată cu acea frivolitale din care popoarele primitive din est și-au făcut un blazon, fiindcă acum se putea înfăptui trădarea militară, adică ruperea tratatelor cu Austro-Ungaria și Germania și trecerea în tabăra Antantei.
La ora la care medicii încă verificau starea cadavrului cu oglinda la gură, un grup organizat de sforari punea la cale discursul viitorului rege Ferdinand. Ion I. C. Brătianu, Barbu Știrbey și Victor Antonescu redactau foaia pe care principele moștenitor trebuia s-o citească a doua zi fără să se poticnească, fără să se bîlbîie și fără să mănînce cuvinte. Lucru care, dată fiind starea în care se afla, părea imposibil.
Ca să înțelegem în ce stare se afla Ferdinand, trebuie să acordăm atenție zicalei „a fost bolnav cînd era mic”. Într-adevăr, imediat ce Carol l-a adus în România ca să-l deprindă cu noroaiele, cu vrăbiile, cu lenea și cu atmosfera de abandon, Ferdinand s-a trezit cu viața pusă sub sechestru. Ca un adevărat ofițer prusac, unchiul său i-a impus restricții de mișcare și i-a limitat ocaziile de împerechere. Ferdinand n-a fost lăsat să umble prea mult prin afara Pelișorului și, cînd s-a îndrăgostit de talentata și păroasa Elena Văcărescu, a fost izolat la Sigmaringen, ca un armăsar care trebuia ferit de iepele de rînd.
Căsătoria cu Maria de Edinburgh i-a adus șase copii, dar și multe ocazii de gelozie, fiindcă viitoarea regină obișnuia să facă schimb de bilețele și chiar de fluide cu Barbu Știrbey, șeful domeniilor Coroanei.
Colac peste pupăză, în 1897, Ferdinand s-a molipsit de febră tifoidă și doar norocul a făcut ca noi să avem azi un trecut monarhic și un teritoriu întregit. După ce a scăpat cu viață, pacientul n-a mai avut niciodată tonusul vechi, el părînd să-și fi recuperat doar o parte din facultăți.
În aceste condiții, cei trei autori ai discursului știau că pe umerii lor apasă o sarcină grea. Să faci un neamț timid, emotiv, gelos și deprimat să nu se bîlbîie într-o română mai sălbatică decît fauna Carpaților era o realizare egală cu înfrîngerea Germaniei.
Și, după cum ne-au lăsat evenimentele să înțelegem, celor trei scenariști le-au reușit ambele. Ferdinand a citit discursul cu mare emoție în glas, s-a împotmolit, s-a zbătut, a nădușit, iar la un moment dat, cînd a rostit sintagma „bun român”, a izbucnit în lacrimi.
Atunci Maria s-a ridicat în picioare și, dîndu-și la o parte vălul, a făcut sala să explodeze în urale și aplauze. Nu se știe cui i-a arătat regina fața – istoriei sau lui Barbu Știrbey – dar pînă la urmă lucrarea a ieșit așa cum trebuie.
Scotianca? Omg, astea se-mbatau si preacurveau si pe vremuri 😀
Toti suntem fācuti la fel, din apā, cācat si niste ciolane cu carne. Ne credem oaresice dar nu e nici unul mai breaz cā altul.